Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

vineri, 20 decembrie 2013

Calarasi si revolutia de catifea


 
 
In 1989 aveam 25 de ani si eram maritata de 3 ani. Doar ne mutasem intr-un oras de campie, la o ora de mers cu masina de localitatea in care ma nascusem. Ne cunoscusem printr-o intamplare. Al meu mai avea putin si se-ntorcea acasa, in Banat, dupa un stagiu de 3 ani in Baragan. Luase repartitia in Slobozia, un oras mic si aruncat pe harta tarii in praf si dogoare vara, in drumul Crivatului si ingropat in troiene iarna. Auzise el ca acolo directoarea Directiei Sanitare din Ialomita dadea repede transferul! Dupa ce a luat repartitia, directoarea a fost schimbata si a trebuit sa stea 3 ani. Cand mai avea o luna si se pregatea sa plece, m-a cunoscut pe mine si-a ramas de tot! Sotul meu, mai mare cu 8 ani decat mine, si-a dorit un copil, imediat dupa ce ne-am casatorit. Si cum tineretea iubeste fara sa gandeasca si sa planuiasca, i l-am facut un an mai tarziu! O mandrete de fata, dar ea este o alta poveste. Eu eram studenta, al meu doar terminase stagiatura si devenise proaspat medic legist. Avusese sansa ca la final de stagiatura, cand legistii din Calarasi au fost arestati, sa fie mutat si trimis la specializare imediat. Urma sa preia un judet in care multi oameni sfarseau inecati in Borcea sau altii se spanzurau. O parte din salariul lui s-a dus in spagi ca sa primim un apartament si sa ne mutam. Eram deja 3, iar la parintii mei locuiam deja 6 persoane in 2 camere de bloc  Am primit unul cu 5 camere, situat pe 2 nivele, in bloc nou - nout, construit in zona industriala a orasului. Dupa o saptamana dupa ce ne-am mutat, el a plecat la Bucuresti la specializare, iar eu am ramas intr-un imens apartament nemobilat si cu un copil care umbla de-a busilea prin toata casa si care se pitea mereu dupa cutiile pline cu carti, sacii cu hainte, oale si alte acareturi. In permanenta eram in panica, niciodata n-o gaseam decat atunci cand vroia ea! Statea ascunsa si tacuta minute intergi. Si in fiecare noapte, cand ma culcam, auzeam hotii la etajul de deasupra, iar cand urcam inarmata cu lanterna, gata de lupta, zgomotele se mutau dedesubt. Cand a venit la sfarsit de saptamana acasa, pe fata mea prelunga de nesomn se asternusera cearcanele cat o zi de post. Am facut rapid schimb cu alt apartament cu 2 camere, vechi si ponosit, dar era in buricul targului! Sa dispara frica de hoti. Cel care s-a mutat in locul nostru o fi zis ca suntem dobitoci, sa lasam ditamai casa si sa ne mutam intr-o maghernita de la ultimul etaj. Apartamentul era inghesuit, iar scara colcaia de gandaci de bucatarie. Cumparam tone de insecticid prost romanesc si aveam certitudinea ca se-ngrasau in loc sa ii omoare. Blocul era locuit numai de pensionari. Era imposibil sa deschizi usa fara sa se deschida alta pe palierul tau! Un an de zile am ramas in Calarasi. Al meu isi dorise alta specializare, dar, pe vremea Savantei, fara pile erai mort! Era o vorba care circula pe vremea aceea: nimeni nu reuseste in viata fara PCR! (pile, cunostinte si relatii). Dupa 11 luni de la nastere, soacra mea a venit si ne-a luat fata si a dus-o la Timisoara! Fiecare dintre noi trebuia sa isi termine scoala: eu facultatea, el specializarea. O vedeam cam de 2-3 ori pe an: de Paste, in concediul de vara si de Craciun, dar primeam poze aproape lunar. Iar noi, de dor, cumparam vagoane de jucarii! Tot pe spaga! In Calarasi traiam cu pachetele trimise de socrii, care stateau periodic cu noaptea-n cap la cozile interminabile ale magazinelor Comtim, cu vegheta de la sarbi pe care o aduceau mergand pe jos pana la Varset in Serbia, cu untul de la fabrica din Ciacova si tot asa. Pe vremea aceea nu aveai emisiuni la televizor decat 2 ore, in care, mai bine de o ora vorbea Ceausescu. In case era frig, frigiderul era gol, stateam sub plapuma si ascultam Europa Libera sau Vocea Americii. Altii faceau amor! Natalitatea era mare, rata mortalitatii din avorturi s si ea mare! Desi toata lumea statea cu urechea lipita de posturile interzise,  aproape nimeni nu recunostea. Deja prin 14 decembrie se zvonise ca erau ceva proteste in Timisoara. De atunci am trait cu radioul in brate. Era un amestec de speranta, teama, neliniste, tristete si bucurie, e greu de descris pentru ca nu am mai trait niciodata acel sentiment. In 16 seara, cand Romania Libera relata despre amploarea protestelor din Timisoara, ei bine eram si mandra, dar si cumplit de speriata. Puiul meu se afla la o aruncatura de bat de oras. In 17 decembrie am primit o telegrama de la socrul meu: “Fata este bine. NU veniti acasa”. Al meu era de garda in 19 decembrie, iar in 20 urma sa ne urcam in masina si sa plecam spre Timisoara. A fost singura telegrama, alta nu a mai venit, nici telefonul nu a mai sunat. Mergea, saracul, zilnic 6 km pana la Ciacova la posta, dar centrala nu functiona. Nici telegrame nu mai trimitea. In 18 seara deja se zvonise ca Ceausescu intentiona sa arunce Solventul in aer daca protestantii timisoreni nu renuntau la proteste. Stiam ca se tragea, ca erau raniti si morti. Ne-a cuprins o disperare nebuna, iar al meu repeta in continuu ca , daca e adevarat zvonul, nebunul va rade tot judetul de pe harta! Am pornit de 3 ori la drum, de 3 ori am fost intorsi. Calarasi-ul, targ provincial si muncitoresc, era locul in care nu se intampla niciodata nimic spectaculos. Magazinele cu rafturi goale, ici colo “adidasii” de porc atarnau in carlige suspendate in aer. Osanza stivuita pe mesele goale, coaste vinetii de frigul dinauntru ca si cel de-afara erau produsele care umpleau galantarele! In alimentari conserve puturoase. Nici un dram de carne, unt, oua sau alte alimente. Dadeai spaga pentru orice, luai ce se putea, dadeai la schimb si invatai sa supravietuiesti.
In fata blocului nostru era Primaria, daca imi aduc bine aminte. Consiliul Judetean era in stanga aleii, piata in dreapta. Nu departe de bloc era si posta. In spatele blocului era parcul, traversat pe mijloc de bratul Borcea. Centrul era linistit, mai aranjat decat restul orasului. Cand au inceput protestele in Bucuresti, lumea a prins curaj si a iesit in strada. Al meu avea singura masina cu numar de Timis si cum orasul era mic, toata lumea cunostea pe toata lumea si stia ce face oricare. Era imposibil sa mergi de la un capat al orasului la celalalt si sa nu te intalnesti cu jumatate dintre locuitori. La demonstratii toata lumea ne batea pe umar, toti ne intrebau de rudele din Banat. Ei umpleau strazile de bucurie, noi ieseam alaturi de ei din grija pentru ai nostri. Intr-o dimineata, cand ne-am trezit, orasul era plin de soldati. Afara era frig rau. In debaraua pe post de camara nu mai aveam mare lucru. Putina cu branza mai pastra doar mirosul si zerul, carnea se terminase demult, untul, ouale - la fel. In congelator mai era un rest dintr- un amarat de iepuras. Al meu, mare vanator, fusese cu militienii la vanatoare intr-o noapte si prinsesera niste iepuri. Au venit ca porcii, plini de noroi, undeva dupa 1 – 2 noaptea. Al meu a scos sticla de tuica de pruna adusa de acasa si de obositi si nemancati, s-au pilit imediat. M-au trezit vocile lor ragusite care incercau sa cante “Corul vanatorilor” si bateau cu furculitele in pahare in incercarea ca acompaniamentul sa fie pe masura efortului lor vocal. Unul dintre ei, cautand ceva de mancare in debara, adormise cu borcanul de muraturi in brate, stand in fund pe capacul putinei goale. Erau si ei tineri si de fapt erau printer putinii prieteni pe care ii aveam acolo. Insa congelatorul era  departe de a fi gol! Aveam destule pungi cu salau! Dar deja eram satui! NUmai inghetata nu faceam din el! Fiecare care venea la doctor venea cu pestele in plasa. Se prindea la undita si era atat de mare ca trebuia sa imbracam vana in saci de nailon ca sa il putem curata de solzi! Intr-o primavara, de Paste, am congelat unul bocna si l-am adus la sat, la socri. S-a stans satul si s-a crucit! Nu vazusera asa namila de mare. Iar cand l-au taiat, copiii au luat capul, i-au infipt o prajina si-au alergat toate babele speriindu-le cu capul de “balaur”. Prin urmare, al meu avea pusca de vanatoare, cu acte in regula, cu seif din metal, zidit in nisa si incuiat cu lacat. Comunismul , in cercurile noastre mici, avea darul de a apropia oamenii impotriva sistemului. Astazi, sistemul invata sa-i dezbine. S-a perfectionat! In seara de 21 s-a zvonit ca teroristii sunt in Balta Borcei. Ne-am dus seara cu totii, cu mic si mare, in sediul Consiliului Judetean sa il aparam si am stat toti impreuna pe intuneric. Unor barbati civili li se dadusera arme. Al meu a ramas incremenit. Bine ca a fost un zvon, caci daca erau pe bune, ne-am fi casapit intre noi  in doi timpi si trei miscari. Era o debandada, greu de imaginat. Revolutia calaraseana era un exercitiu de imaginatie, o stare de frenetica bucurie combinata cu niste temeri mai mult induse sau mimate, decat fapte adevarate. Dimineata, toti obositi, ne-am dus acasa. Pe drum, un amic ne-a oprit si ne-a zis” Ati auzit ca X-ulescu este terorist? A fugit in balta!” Am ramas interzisi, era unul dintre prietenii nostri, nelispsit din escapadele lor vanatoresti si pescuit, de la chefuri si intalniri in oras. Seara, al meu a scos pusca din seif si a pus-o langa pat. La miezul noptii, m-au trezit niste bubuituri. “Scoala!” am strigat la el. “Au venit teroristii!” Buimac de somn, ca in “Conu Leonida fata-n fata cu reactiunea”, a luat pusca de langa pat si o tot indreapta cand spre usa dormitorului, cand spre usa balcolului. “Nu se aude nimic!”mi-a zis el. Dupa cateva secunde, iar a rasunat ”poc-poc!" iar mutam pusca de la o usa la cealalta! Nimic. Noi stateam la 4, ultimul etaj, iar balconul nu era inchis. Oricine ar fi putut sari in balcon, iar de-acolo - direct in dormitor. Intr-un final, ne-am dat jos tiptil, tiptil, am pus cuierul in usa de la intrare, ne-am bagat in pat si in cele din urma am adormit la loc. Dimineata, cand am iesit din casa, toate blocurile aveau pe acoperis soldati. Noaptea era frig bocna, iar acestia mai sareau, mai tropaiau sa se incalzeasca de frig! Cafeaua nu o gaseai decat daca aveai talent si o desenai! Sau cu pile la Cantina Partidului! Acolo era raiul romanesc, dar usile nu se deschideau pentru oricine. Nu va spun cati litri de ceai sau nechezol fierbinte am carat la totii soldatii plasati pe blocul meu. Aveam speranta ca, avand grija de ei, acestia imi vor salva fata aflata la 700 km distanta. Disperarea niciodata nu e rationala. Dupa vreo doua ore, pe la 10, a sunat soneria si, cand am deschis usa, cine statea in cadrul ei? Teroristul, prietenul nostru! Am trantit usa, am tipat! A venit al meu, a deschis-o larg si l-a intrebat: “Unde ai fost?”  “In balta, in misiune. Ziceau ca-s teroristi acolo, dar nu era nimic”. S-a prapadit de ras si-am ras si noi, dar la-nceput mai greu, mai in grimase, mai fortat. Omul venise sa vada daca avem vesti despre fiica si parintii  nostri, iar noi il priveam chioras suspectandu-l de terorism. In  Ajunul Craciunului tot el avea sa vina cu sufletul la gura si sa ne spuna: "gata, drumurile sunt libere. Puteti pleca acasa". Intr-o jumatate de ora eram in masina. Tin minte ca l-am intrebat pe-al meu: daca iese un soldat sau un strain din padure cu pusca si ne someaza sa oprim masina, ce facem?” nici n-a stat sa se gandeasca! “Apas acceleratia si trec peste el. Ori ne omoara, ori scapam. Dar de intors nu ne mai intoarcem”. Dupa 15 ore de mers in continuu, la iesirea de pe Calea Sagului spre Ciacova, militienii ne-au oprit la punctul de control. Eram fericiti, eram acasa. In curand aveam sa ne tinem fata in brate! Trecuse o revolutie peste noi toti si eram plini de speranta! Nu stiam ce avea sa urmeze. Probabil multi se-ntreaba daca avem certificat de revolutionar! NU! Nici macar nu ne-a trecut prin cap! Acolo fusese doar o joaca de-a revolutia! Fapt confirmat, atat la propriu, cat si la figurat!