Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

miercuri, 31 iulie 2013

Oscar Niemeyer - „Ün sculptor de monumente”



Astazi mi-am reluat viata in cea mai naturala forma posibila chiar de acolo de unde o lasasem, abandonand in urma stress-ul si nebuna care pusese stapanire pe ea. Si cum as putea sarbatori aceasta reintoarcere la normalitate decat scriind despre ce imi place?
 
Mai devreme ma uitam pe imaginile cladirilor realizate de un mare arhitect al lumii, Oscar Niemeyer, si m-am decis sa scriu despre el. Mai exact sa citez din memoriile sale. 
Trecut in nefiinta la venerabila varsta de 104 ani, acesta a lasat in urma sa minunate cladiri, marturia trufasa a unui arhitect genial: celebra Catedrala braziliana in forma de coroana, un cerc de piloni curbati din beton cu mozaic de sticla intre arce. "Nu am vrut o catedrala in stil vechi - intunecat, un memento de pacat", a declarat intr-un interviu acordat in anii 1990. "Am vrut ceva mai vesel". 
A urmat Complexul Natiunilor Unite din New York - conceput ca doua boluri albe gigantice, una cu fata in sus si alta cu fata in jos, cu doua turnuri gemene inalte de  100 de metri care se inalta intre ele.  "Ceea ce ma atrage sunt curbele libere si senzuale. Curbele pe care le gasim in munti, in valurile marii, in formele corpului femeii pe care o iubim", scria in memoriile personale "Curbele timpului". Curbele proiectate de el au mutat capitala Braziliei pe coasta Rio in 1960.
"Dacă te duci in Brasilia s-ar putea sa nu-ti placa, poti spune ca exista ceva mai bun, dar nu e nimic la fel ca ea," declara el intr-un interviu in ziarul  Globo, in 2006, la varsta de 98. "Am cautat surpriza in arhitectura mea. O opera de arta ar trebui sa provoace emotie." Printre arhitectii cu care a colaborat se numara un nume la fel de mare ca si al lui, un alt titan al modernismului arhitectural  - Le Corbusier,  cu care a dezvoltat proiectul "brise soleil" in anii 1960, dupa ce in 1947, facusera echipa impreuna la proiectul Națiunilor Unite din New York. 

Liniile curbe si arcurile au devenit marca lui. Multi brazilieni au fost reticenti la noile tendinte propuse si implementate de tanarul arhitect. Biserica Sf Francisc, construita dintr-o succesiune de arcuri asemanatoare unor valuri a fost evitata ani de-a randul de catolici. Terminata in 1944, biserica nu a fost inaugurata ca lacas de cult pana la sfarsitul anului 1950. La fel de tare a uimit si "Vulcano". 

"Daca vei cerceta Pampulha, vei simti libertatea formelor utilizate acolo, spunea el. In luminozitatea structurii expuse vei simti ca ceva nou a aparut in arhitectura braziliana." 

In 1964, Brazilia a intrat vreme de 21 de ani sub dictatura, iar arhitectul a emigrat in Franta unde a proiectat sediul central al Partidului Comunist Francez, 

centrul de editura Mondadori din Italia, Universitatea Constantin din Algeria, asumandu-si proiecte in Israel, Liban, Germania si Portugalia. In 1970 a castigat medalia de aur a Institului American de Arhitectura, in 1988 Pritzker Architecture Prize al Fundatiei Chicago Hyatt si medalia de aur a Institutului Regal al Arhitectilor Britanici in 1998. A fost un militant al comunismului, fiind prieten cu liderul cubanez, Fidel Castro. Monumentul Brasilica la Kubitschek, o statuie care se naste dintr-o piatra, a fost aspru criticat de catre regimul militar pentru asemanarea cu simbolurile comuniste, secera si ciocanul. 

"Daca ridici creionul gandindu-te doar la o singura solutie, vei desena fara sa iti vina vreo idee. Ceea ce este important in arhitectura este intuitia. Eu am sistemul meu de lucru...bazat pe fantezie, dar mereu logic. Pentru ca nimic nu este mai important decat viata. Viata dureaza doar un minut." Niemeyer a fost casatorit cu Annita Baldo si au avut impreuna o fiica, Anna Maria, care le-a daruit cinci nepoti, iar urmasii lor au continuat sa ii poarte numele mai departe. Sotia lui, Annita, a murit in 2004, la 93 de ani, dupa 76  ani de casnicie. In 2006, cu putin timp inainte sa implineasca 99 de ani, Niemeyer s-a recasatorit cu secretara lui, Vera Lucia Cabreira, care i-a stat alaturi pana cand a murit la venerabila varsta de 104 ani. A fost un fumator inrait de trabuce, iar atelierul lui de arhitectura a fost o zona libera de fumat. 

"Este important ca arhitectul sa nu se gandeasca  numai la arhitectura, ci la cum arhitectura poate rezolva problemele lumii. Rolul arhitectului este sa lupte pentru o lume mai buna, una in care arhitectura sa serveasca tuturor, nu doar unui grup de oameni privilegiati. 


miercuri, 24 iulie 2013

Puskin - Îmi e destul să ştiu că pot.

Asa cum va spuneam in postarea precedenta, ma manca limba rau sa vorbesc despre Puskin. Pentru ca in spatele volumelor de versuri se afla o poveste absolut romantica si un temperament coleric, care a generat multe nelinisti in societatea contemporana lui. Puskin, ca si om, a fost ca o sampanie: spumos!, versatil!   Sunt povesti pe care le citesti si le uiti a doua zi, sunt altele pe care nu le uiti niciodata. In primul rand ar trebui sa spun ca Puskin nu a fost un barbat frumos, dar a fost un mare poet si un mare dramaturg romantic rus si a avut multe calitati pentru care merita apreciat. Un temperament vulcanic, un om neastamparat,  vesnic in cautarea unei provocari, un talent cameleonic, un diamant aflat intr-o perpetua stare de slefuire pana la desavarsire.  Aleksandr Sergheevici Puşkin s-a nascut in data de 6 iunie 1799, la Moscova , intr-o familie arstocrata care isi tragea radacinile de pe doua continente. Mama lui,  Nadejda Ossipovna Hannibal, avea origini in nobilimea germana si scandinava si fusese totodata nepoata unui sclav african care ajunsese general si apropiat al tarului Alexandru I. Tatal lui, Serghei Lvovici Puşkin,  se tragea din vechile familii de traditie rusesti, care facuse cariera si era apreciat.  Cuplul a avut trei copii: Olga, Aleksandr si  Lev. Puskin a fost un copil precoce, la varsta de 11-12 ani vorbea  deja limbile franceza, engleza, italiana, dar nu la fel de bine germana. Tot atunci vorbea cu multa lejeritate despre clasicii francezi. Parinti erau foarte mandri de progresele fiului lor si au decis ca acesta sa urmeze cursurile liceului care se ocupa in exclusivitate de educatia copiilor aristocratiei rusesti. Scoala se afla langa Sankt Petersburg, la Ţarskoe Selo, si fusese fondata de insusi tarul Alexandru I care amplasare liceul intr-un cadru natural feeric, natura scaldandu-si fata in lacurile limpezi de cristal.  Cei care ajungeau aici se puteau bucura de aceleasi facilitati ca si acasa, fiecare avand camera sa complet mobilata. 
Se pare ca primele iubiri ale lui Puskin s-au consumat in acest cadru idilic, motiv pentru care aceasta perioada a ramas in sufletul lui prin profunzimea si acuratetea sentimentelor traite. Tot aici talentul sau literar s-a afirmat, iar prezenta sa era dorita si asteptata in saloanele cu staif din Sankt Petersburg.  Prima iubire a fost sora unui coleg si avea sa isi aminteasca de ea tocmai pentru ca era capul de lista intr-o galerie de multe alte iubiri, una mai frumoasa decat alta. A iubit femeia dincolo de statutul ei social, si-a iubit-o atat de mult in definitia ei, incat la un moment dat, chiar si-a dat viata pentru ea. Puskin a murit intr-un duel generat tocmai dintr-o combinatie de amor orgoliu si gelozie  la varsta de 38 de ani. Dar pana atunci, barbatul destept, talentat si iubaret a scris si a iubit. Mereu.
 
Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.
 
A suferit, a trisat, a tradat, a fost iubit, adulat si uitat. Dar femeia a fost o prezenta permanenta la bratul sau. 
Si nu s-a multumit sa iubeasca intotdeauna cate una, ci a iubit si la gramada, cate doua, cate trei.  Si unele dintre ele chiar i-au inteles nevoia de a le iubi pe toate femeile frumoase care ii ieseau in cale. As spune ca avea o inima incapatoare... A ramas in istoria literara in capitolul destinat vietii si liricii sale povestea celor trei surori: Caterina, Elena si Maria, fiicele generalului Raievski, pe care le-a sedus si iubit pe toate de-o data! Scandalul generat este eclipsat de altul, generat tot de el, cand toata lumea buna din Chisinau si-a mutat atentia asupra altei femei,  o bruneta superba cu ochii verzi, o tiganca focoasa, naravasa, apriga si iubareata,  pe nevasta boierului Inglezi, Ludmila Sekora Inglezi.  Se zice ca barbata-su o cumparase de la o satra de tigani si o pazea, gelos, ca pe ochii din cap. Femeii ii placea amorul si nu rezista avansurilor celor care nu incetau sa-i dea tarcoale.  Acesta a fost episodul in care poetul trece pe langa moarte sfidand-o, caci, desi barbatul inselat il provoaca la duel, guvernatorul pentru care lucra poetul, a anulat disputa , trimitandu-l timp de-un an pe boierul inselat impreuna cu consoarta sa se linisteasca intr-o vacanta peste hotare, iar pe iubaret, in arest la domiciliu, pana i-au trecut gargaunii. Intre multele sale escapade de amor, peste 100 la numar, poetul a trait cea mai mare parte a tineretii sale in exil, iar aceasta perioada a fost generatoare de mari creatii literare.
 
În stejarisul cel salbatic
Calugarul s-a afundat,
Traind tot trist si singuratic,
În posturi, ruga si oftat.
Cu o lopata preasmerita
El si-a sapat al sau mormânt
Si pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt.
Dar, într-o vara, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Vazu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Vazu cum ceata peste lacuri
Se asternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parca-nrosita de fiori.
Privi la apa plin de groaza,
Înfiorat pâna-n rarunchi...
Valuri pe lac se înspumeaza
Si se opresc pe-ai sai genunchi...
Deodata... ca a noptii umbra,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbra,
Alba, ca neaua ce scânteie.
Ea pe calugar îl priveste
Si-si piaptana umedul par,
Monahu-atunci se-ngalbeneste:
Era frumoasa-ntr-adevar.
Din cap facând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheama duios...
Dar, ca si steaua cazatoare,
Piere sub valul somnoros.
El noaptea n-a putut sa doarma
Si ziua nu s-a mai rugat;
Parea ca realul se sfarma
Si-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oara,
Statea pe valuri ce fierbeau.
Privind, îi tot faci semn cu capul,
Saruturi îi trimiti în gluma;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropesti cu a lui spuma.
Chemându-l dulce, gingas gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai sa îl mai chemi,
Caci valul te-a-nghitit, divino!
A treia zi, batrânul schimnic
Statea pe malul fermecat
Si astepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sura i-au gasit-o
Plutind pe valul înspumat.
 
El militase inca din liceu impotriva regimului totalitarist, iar convingerile sale din tinerete s-au transformat in actiuni conspirative dupa absolvire. Nici macar moartea lui Alexandru I nu l-a linistit de vreme ce a avut curajul sa isi afirme idealurile politice in fata noului tar , Nicolai I. Intrebat de acesta:  „Dacă în timpul răscoalei ai fi fost la Petersburg, ai fi luat parte la aceasta ?”, Puşkin i-a raspuns fara sa clipeasca: „Fără îndoială, majestate, toţi prietenii mei făceau parte din complot şi eu n-aş fi putut să nu iau parte”. „ Oda a Libertatii” reprezinta si astazi expresia convingerilor sale antitariste.

Regină slabă a Cyterii,
Să-mi piei din ochi şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe regi cumplit îi sperii,
A Libertăţii cântăreaţă!
Cununa dă-mi-o mai curând
Şi-n liră pune-mi aspre tonuri
Să fulger viciul de pe tronuri
Şi viaţa liberă s-o cânt.
Arată-mi calea acelui gal
Cu avânturile-i îndârjite!
Tu i-ai dat imnul triumfal
Prin aspre cumpene slăvite!
Tirani ai lumii, tremuraţi,
Cei  cu coroane sclipitoare,
Iar voi căliţi-vă mai tare,
Sculaţi voi, robi îngenuncheaţi!
Oriunde ochii mi-i arunc
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Şi ruşinoase legi murdare!
Şi văd canalii mai ales,
Văd nedreptatea stăpânirii,
Văd zeul crud al asupririi,
Văd goana dup-un sterp succes.
Însă e-n lume o mână, ea
Nelegiuirea o retează
Şi mâna n-o poţi cumpăra
Nici prin avere, nici prin groază!
Tot mâna asta ea v-a dat,
O, regilor, cununi de rege,
Peste popoare v-a urcat,
Dar aţi uitat de vechea lege!
De aceea straja-n noapte tace
Când vede podul mişcător
Purtând, spre porţi ce s-or desface,
Întunecaţi conspiratori.
Sună alarma la Palat,
Gărzile luptă la intrare,
Cad lovituri fără onoare,
Dispari,  tiran încoronat!

Aminte luaţi voi, împăraţii,
Nici temniţi, nici altarul sfânt,
Nici gărzi, poliţii, decoraţii,
N-or să vă apere nicicând!
Precum un mucenic vestit,
Rege, în iureşul furtunii,
Capu-ţi vei pierde sub cuţit,
Plătind şi ce au greşit străbunii!

Tanarului suveran i-a placut sinceritatea si a incercat sa si-l apropie, incercand sa il supravegheze din umbra scrierilor sale literare. Intre timp,  amorul de tiganca care ii infierbantase mintile l-a impins sa-si caute alta iubire intr-o satra de tigani. S-a mutat in satra si timp de-o luna a iubit-o pe Zamfira, fata bulibasei.
 
Vom petrece noi
Tot împreună, amîndoi;
Dar e tîrziu şi nu-i nici lună,
Să ne culcăm cu seară bună.
Lumina cea de zi răsare;
Moşneagul s-a sculat îndată.
Trezind şi pe iubita fată:
— Zamfiro, scoală! Ziua mare!
Sculaţi voi de acum, sculaţi!
Şi de gătit vă apucaţi.
Odată toţi au năvălit,
Şi şatrele au ridicat;
Au strîns degrab’, au înhămat
Şi iar în cale s-au pornit.
Măgarii în spinare duc
Copiii mici; iar ceialalţi,
Femei şi fete şi bărbaţi,
După căruţi pe jos se duc
Toţi peticiţi şi dezbrăcaţi.
Ce veselie! Ce cîntare!
Ce vorbe, şi ce vuiet mare!
Răcneşte ursul, cîinii latră,
Şi scîrţie neunsa roată;
Într-un cuvînt, a lor pornire
E deşănţată la privire.
Mîhnitul tînăr se uita
La văi, la dealuri, la cîmpii
Şi lucruri nouă căuta
Între ţigani şi în pustii.
A lui Zamfiră preaiubită,
Cu negri ochi împodobită,
Îl mîngîia cu dezmierdare,
Mărturisind a sa plecare.
Dar el în sine tot purta
O mîhniciune tăinuită,
În inimă pecetluită;
Şi-adeseori nevrînd ofta:
Păsăruică mică,
Tu nu ştii de rău,
Nimenea nu-ţi strică
Cuibuşorul tău.
Pe crenguţă creşti,
Soarele răsare,
Şi tu cu cîntare
Lumea veseleşti.
Primăvara trece
Vine toamna rece,
Oamenii urăsc,
Oamenii jălesc.
Păsăruica dulce
La loc cald se duce,
Şade-n altă ţară
Pîn’ de primăvară.
Asemenea cu păsărica,
Şi tînărul nu avea loc,
Deprinde nu putea nimica
Nici nu credea el în noroc.
A lui era mai lumea toată,
Pentru de grijă-a sa purtare
Lăsa la pronia înaltă,
De multumiri, de desfătare
Mai înainte el ştia,
Căci slăbiciunile ardeau
În pieptul lui nepotolit.
Vieţuind în lume mare,
De slavă el s-a măgulit,
În toate a făcut cercare,
Şi cunoscîndu-le deşarte
Acum el s-a ascuns departe.
Dar focul nu mult va fi stins,
Curînd îl vom vedea aprins.

Aici Puskin a trait una dintre dramele sale  de amor, caci Zamfira l-a lasat pentru un alt tigan de cutitul caruia avea sa moara fata mai apoi. Se zice ca –nainte de a-l parasi, tiganca i-a ghicit viitorul in palma si i-a spus c-o sa moara  din amor. Zamfirei i-a urmat grecoaica cu vocea calda ca o alinare, Calipso Polichroni, care se zice ca era mica de inaltime, cu fata prelunga si nasul cam mare,  pe care a imortalizat-o drept iubita cu "salul negru".
 
Ma uit la salul negru ca un iesit din minti,
Si-i sufletul meu vested razbit de suferinti.
Pe când fusesem tânar si-ncrezator, trufas,
O tânara grecoaica iubit-am patimas.
Fermecatoarea fata ma dezmeirda oricând,
Dar ziua cea cumplita se arata curând.
Stam între oaspeti veseli, voios sorbind din vin,
Când îmi batu la usa, soptindu-mi, un strain:
-„Petreci între prieteni si nu stii nicidecum
Ca tânara ta greaca te-nsala chiar acum”.
L-am rasplatit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Si l-am strigat îndata pe credinciosu-mi rob.
Ne-am repezit: calare, goneam spre fata drept,
Si-o crâncena mâhnire se rasucea în piept.
Ajuns la pragul fetei, simteam ca nu mai pot,
În ochi cazuse ceata, eram sleit de tot.
Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se saruta cu fata, în brate, un armean.
N-am mai zarit nimic, doar spada s-a zbatut,
tâlharul n-avu vreme sa scape din sarut.
Jucai apoi pe trupul lipsit de cap si-ntins,
Privind nauc la fata ce, -ngalbenând, s-a stins.
Imi amintesc tacerea, vad sângele: tâsnea...
s-a prapadit grecoaica si dragostea cu ea.
Smulgându-i salul negru din scumpul cap ucis,
Mi-am sters de sânge spada, râzând de vechiul vis.
Iar robul meu prin bezdna carându-i pe sub porti,
În valuri dunarene i-a pravalit pe morti.
De-atunci nu-mi pun sarutul pe ochii nimanui,
Nici o placuta noapte în trista-mi viata nu-i.
Cu sufletul meu vested razbit de suferinti
Ma uit la salul negru ca un iesit din minti.
 
Dar cea care avea sa ii puna pirostiile pe cap nu putea fi alta decat una dintre cele mai frumoase femei de la curtea tarului, Natalia Goncearova. Cand a vazut-o prima data, frumoasa fecioara avea 16 ani, iar Puskin a cazut ca secerat. Lovit de –o dragoste fulgeratoare, a cerut-o de nevasta, dar a fost refuzat! Cativa ani mai tarziu, cand a cerut-o iarasi, aceasta a acceptat. Se zice ca aceasta casnicie nu a fost de bun augur , iar semnele divine au fost clare, dar ignorate, de vreme ce lumanarile din biserica au fost stinse de vant, iar inelele de logodna s-au rosotgolit pe jos, inainte sa fie asezate temeinic pe deget,  consfintind sfanta taina.  Rebelul de pana atunci avea sa se linisteasca si sa intre in gratiile suveranului tocmai datorita acestui mariaj. Pana si tarul Nicolai o admira pe tanara sotie a poetului si pe care si-o dorea aproape. Viata linistita de acum nu ii stimula creativitatea si nici nu-i gadila harul poetic. Si nici nu avea timp, caci Natalia iubea viata mondena, balurile, receptiile si seratele, iar Puskin incerca sa faca fata tuturor cheltuielilor simandicoase de la curte. Cei doi au avut impreuna 4 copii si, desi avea o viata linistita si aparent fericita, viata la curte si cenzura ii intareau pe zi ce trece starea de disconfort.   Si cum in viata roata se-nvarteste si te mai si loveste, cu 3 ani inainte de moartea lui, la curtea tarului si-a facut aparitia un ofiter francez, un anume Georges d’Anthes, barbat sarmant si admirat de sirul lung de doamne infirbantate de ideea de amor, dar care nu avea ochi decat pentru sarmana nevasta a lui... Puskin. Desi se pare ca si aceasta era sensibila gratiilor frantuzesti, ea a ales sa ii fie fidela barbatului cu care se maritase.  Si cum viata se razbuna in cele mai minunate si nebanuite forme, poetul a primit o scrisoare anonima prin care ii era adusa la cunostinta legatura amoroasa dintre sotia sa si galantul ofiter francez. Puskin nu a ezitat si l-a provocat la duel. Desi francezul ceruse o amanare de cateva zile ca sa aiba timp sa se insoare cu sora Natasei, Ecaterina, si sa demonstreze in acest fel ca banuielile nu aveau fundament,  Puskin nu a renuntat la duel. “Eu nu am o dorinţă limpede de a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile” avea sa scrie Puskin in „Ïnsemnari de taina” inainte de duel. Cei doi s-au infruntat langa Paraul Negru, iar poetul a murit la doua zile dupa ce fusese ranit.  Sa fi prevestit Puskin propriul sfarsit atunci cand a scris versurile:
 
În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată,iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.

Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.




Surse de documentare: 

http://feb-web.ru/feb/pushkin/biblio/rum/rum-001-.htm
http://www.interferente.ro/aleksandr-sergheevici-puskin.html

duminică, 21 iulie 2013

Geloziile si nabadaile lui Lev Tolstoi

Mi-a picat in brate o carte, “Viata mea” scrisa de Sofia Andreevna Tolstaia , de ale carei pagini de jurnal m-am bucurat “pe furate”, intre doua rasuflari sau intre doua “statii”cu alte lecturi. Aceasta carte mi-a adus aminte cat de mult iubesc Rusia, si cat de tare o urasc totodata pentru comunismul pe care ni l-a bagat pe gat fortat si pentru toate acele metamorfoze ale sale politice de dupa  ‘89. Urasc  starea sa cameleonica, tarele sale politice, morale si valorice. Dar trebuie sa recunosc faptul ca iubesc muzica, baletul, dar mai cu seama literatura si istoria ruseasca. Imi place sa rascolesc in istoria si fascinanta ei arhitectura din perioada tarista, in manufactura bijuteriilor Faberge, in delicatetea minunatelor papusi  Matrioska, dar literatura rusa are locul ei special in sufletul meu. Cred ca prima data am descoperit-o citind “Mama” lui Maksim Gorki si atat de prinsa am fost de drama mamei, incat am vrut mai mult. Incet, incet aveam sa descopar pe rand: nuvelele lui Nikolai Vasilievici Gogol cu capodopera sa “Suflete moarte”,  poeziile  lui Aleksandr Sergheievici Puskin si ale lui Serghei Aleksandrovici Esenin, romanele “Razboi si pace” si  “Anna Karenina” ale lui Lev Nicolaievici Tolstoi, cel care a generat curentul mondial cunoscut sub numele de “toltoism”, Feodor Mihailovici  Dostoievski denumit de critica literara “intemeietorul existentialismului” in literatura mondiala cu ale sale romane reprezentative “ Demonii” si “Crima si pedeapsa”, teatrul lui Anton Pavlovici Cehov si piesele de teatru “Pescarusul”, “Trei surori”, “Livada cu visini”, Ünchiul Vania”,  Mihail Iurievici  Lermontov cu al sau “Un erou al timpului nostru” , Vladimir Nabokov cu autobiografia “Vorbeste. Memorie” si romanul de dragoste  “Lolita”, romanele lui Ivan Sergheievici Turgheniev. Nu am sa ii omit pe Mihail Aleksandrovici Solohov cu al sau roman – fluviu “Donul linistit”, pe Mihail Afanasievici Bulgakov si romanul  “Maestrul si Margareta” , pe Boris  Leonidovici Pasternak si “Doctor Jivago”, pe Alexandr Soljenitin si ale sale romanePrimul cerc al iadului” si “Pavilionul cancerosilor” si cati alti scriitori fata de care ma simt oarecum vinovata ca nu mi-I amintesc in acest moment.

Trebuie sa stiti ca si in literatura rusa au existat frictiuni si invidii intre protagonisti de seama, ca de altfel in orice literatura de pe mapamondul asta. Dar nu despre asta mi-am propus sa va scriu astazi, desi cu o fraza inainte am fost tentata sa schimb subiectul articolului si sa ma ocup de orgoliile a doi mari scriitori, Solohov si Soljenitin. Si nu ma pot abtine sa nu amintesc acel episod care a creat dispute literare la nivel mondial.  Cand Solohov a publicat primele doua volume din romanul “Donul linistit”, avea 23 de ani si absolvise 4 clase primare. Colegii sai de breasla l-au privit atunci neincrezatori , dar convinsi in sinea lor de genialitatea romanului si s-a tras concluzia ca ar fi fost un plagiat, dar nu se stia si nici demonstra al cui. Cine putea fi fericitul autor al acestei geniale carti? Altii chiar au indraznit sa ii ia apararea invocand nume deja consacrate din litaratura rusa precum Esenin, Gogol, Puskin si Lermontov care au demonstrat masura talentului lor inca din tinerete. Colegii de breasla din lumea intreaga s-au coalizat cauzei lui Solohov, culminand chiar cu refuzul lui Sartre in 1964 de a accepta premiul Nobel pentru literatura, motivand ca Solohov inca nu fusese onorat cu acest premiu pe care l-ar fi meritat inaintea sa. Desi se pare ca, la inceputul contestarii paternitatii romanului lui Solohov, Soljeniţîn ii luase apararea, in cel de-al doilea val de contestatii, acesta a trecut in tabara adversa, indoindu-se de faptul ca romanul fusese scris de autor, dar fara sa nege valoarea lucrarii. Dupa primul val de contestatii, Solohov facuse imprudenta sa dea spre pastrare cele doua manuscrise unui bun prieten, un ziarist moscovit, Vasilii Kudasev, sa le pastreze. Solohov era urmarit si se temea sincer sa nu ii fie furate. Dar amicul lui, plecat pe front, a comis o mare nedreptate siesi, dar si iubitorilor de literatura: a murit pe front, inainte sa ii inapoieze autorului pretioasele manuscrise. Sotia raposatului, Matilda Cebanova, care nu nutrea o mare simpatie pentru Solohov, s-a facut ca nu stie nici de intelegerea celor doi, nici de existenta celor doua manuscrise si si le-a insusit. Abia dupa moartea ei, fiica acesteia le-a vandut unui colectionar care s-a lasat convins greu sa le vanda cu 50.000 de dolari. Asta se intampla chiar in timpul celui de-al doilea val de contestatii cu privire la apartenenta romanului lui Solohov. Desi au fost examinate de nenumarati experti, cercetarile tuturor aveau sa conduca spre una si aceeasi concluzie: romanul ii apartinea lui Solohov si era acelasi manuscris care fusese prezentat in primul val de contestatii, imediat dupa publicarea lui, in 1929.

Dar sa revenim la jurnalul sotiei lui Tolstoi, marele romancier rus, si sa aruncam un ochi in viata lui personala. Sofia Andreevna Tolstaia s-a nascut in 1844 si a fost fiica medicului de curte Andrei Evstafievici Berg si a sotiei lui, Liubov Aleksandrovna, din familia Islavin. Marele romancier a cunoscut-o cand tanara era studenta in anul intai la Universitatea din Moscova, pregatindu-se pentru o cariera de invatatoare particulara,  si a fost sincer impresionat de talentul ei literar si muzical. Desi era curtata de catre multi tineri cu pozitie sociala si materiala, ea a acceptat cererea in casatorie si s-a maritat cu contele Tolstoi, daruindu-i acestuia 13 copii. 
Tanara visa la o iubire adevarata alaturi de barbatul cu care avea sa isi construiasca o familie, iar marturia sa este dovada clara ca o legau sentimente profunde de el: “Iubesc aceste vise, iar Tolstoi urma să fie întruchiparea și prelungirea acestor vise nespus de romantice” si tot ea mentiona: Dintotdeauna am visat un om pe care să-l iubesc ca pe o fiinţă cu totul nouă, deplină, curată. Îmi imaginam, erau nişte visuri de copil de care îmi e aşa de greu să mă despart şi acum, că pe omul acesta o să-l am mereu în faţa ochilor, că o să-i cunosc până şi cel mai mărunt gând, sentiment, că toată viaţa el o să mă iubească numai pe mine, că, fără să ţinem seamă de modelul celorlalţi, amândoi, şi eu, şi el, o să ne facem de cap, aşa cum îşi fac toţi de cap şi apoi devin oameni serioşi. Aşa de dragi îmi erau visurile acelea!” , iar Tolstoi mentiona si el in jurnalul personal: „Nu are nimic din ceea ce au avut pentru mine totdeauna celelalte, ceva convenţional poetic şi fermecător, dar mă atrage inevitabil“ (din vol. Lev Tolstoi, Jurnal, I, traducere de Janina Ianoşi, Ed. Univers, Bucureşti, 1975,  de unde vor fi consemnate si restul citatelor din jurnalul lui). Sotul ei avea deja venerabila varsta de 35 de ani si era deja un nume consacrat, deoarece ii aparuse romanul “Copilaria” care era foarte apreciat. Visele literare ale tinerei sotii nu aveau sa fie primite cu optimism de catre talentatul ei barbat. Se pare ca planurile lui erau altele, nu isi dorise ca sotia sa fie ancorata in viata literara, ci in cea domestica, nu sa impartaseasca succesul lor comun , ci sa contribuie si sa fie martora succesului lui. De fapt, ea se straduia sa construiasca un camin in care toti sa fie multumiti si, daca se putea, fericiti.
Viata pe care aceasta a descris-o in jurnal este cronica aristocratiei rusesti, supusa acelorasi ritualuri marcate de nasterea si educatia copiilor, de suferinta adusa de bolile celor dragi, dar si de moartea lor, de timpul petrecut cu treburile si sarcinile gospodaresti, de seratele muzicale, partidele de vanatoare, de exercitiile si demonstratiile de patinaj, de rolul ei de sotie, mama si confidenta, de sarcinile asumate in societate. Jurnalul contesei Tolstaia este confidentul ei, este cealalta viata a ei pe care o traieste in paralel cu propria casnicie. Nimic nu pare anormal in maniera in care vorbeste despre Rusia secolului 19, in care casatoria era un fel de contract semnat intre un barbat cu experienta si o tanara naiva si plina de idealuri, fara iubiri promise si furate, dar cu o viziune aproape idealista asupra mariajului. 
Tot aici asistam la maniera in care femeia era educata sa slujeasca barbatul si familia si sa renunte usor si sigur la visele si dorintele ei pana la renuntarea de sine. Poate tocmai asta m-a impresionat, ca la nici un an de mariaj, tanara de 18 ani deja era un suflet trist, in cautarea unor raspunsuri care sa o faca sa inteleaga si sa accepte diferentele dintre cele doua lumi in care fusese desemnata sa joace rolul principal: cel de tanara educata, curtata si adulata si cel de sotie resemnata, trista si dezamagita, uitata pusa sa interpreteze un rol decorativ  intr-un mariaj ce se dorea sa fie acasa. In casa de la Iasnaia Poliana, Sofia Andreevna Tolstaia si-a trait in tacere grijile, supararile, geloziile si sperantele. A renuntat la scris, la fotografie, la muzica. A renuntat la tot ce visase odinioasa sa o defineasca. Tolstoi a fost reticent la toate, dar mai cu seama la muzica. Intotdeauna il napadeau geloziile fata de compozitorul si talentatul pianist  S.I.Taneev, cel care i-a fost alaturi Sofiei in tinerete, in efortul de a o indruma sa descopere tainele muzicii. Reactia violenta a romancierului vis-à-vis de orice incercare a sotiei sale de a atinge clapele pianului ajunsese sa ridice semne de intrebare tuturor membrilor familiei care dezaprobau acest exercitiu ce tensiona atat de tare viata familiei. Iar Tolstaia se razbuna in momentele care se succedau dupa certurile zgomotoase , cantand cu o frenezie nebuna. Toate aceste nelinisti i-au apropiat si indepartat de nenumarate ori unul de celalalt si de fiecare data au gasit forta sa se regaseasca si sa mearga mai departe. Din pacate, intreaga lor casnicie a fost marcata de respingeri si cautari, ce certuri si impacari, de plecari si reveniri, de lacrimi si de bucurii. Unii spun ca Sofia Tolstaia era excesiv de posesiva, in vreme ce Tolstoi excela in manifestarile de gelozie. Acesta facuse imprudenta sa ii dea sotiei sale jurnalele din tinerete din dorinta de a-l cunoaste mai bine in care el insusi descrisese cu patima cuvintelor atent alese amorurile pasagere, chefurile si orgiile pudrate cu batai, betii si jocuri cu noroc la care acesta participase alaturi de prietenii lui. Toate acestea au condus-o la concluzia ca tocmai aceste experiente erau generatoare de tensiuni in casnicia lor si acesta a fost momentul care a declansat ruptura dintre cei doi deoarece neincrederea se strecurase in sufletul ei si nu avea sa o mai paraseasca niciodata: “Nu pot să-l iert nici pe Dumnezeu că a făcut așa încât toți sa-și facă de cap, înainte de a deveni oameni serioși”. Tocmai aceasta indoiala avea sa ii arunce pe cei doi in poli opusi si sa ii faca sa il priveasca suspicios pe  celalalt. Tolstoi ii reprosa faptul ca nu il iubeste, iar ea, inmarmurita si mirata, marturisea in jurnal: “L-aș sufoca cu dragostea mea în clipă aceea, dar mă tot urmărește gândul : nu mă crede, nu mă crede”. Ce declansase aceasta stare de neliniste si suspiciune continua fata de femeia pe care o iubea? Iata ce scria tot ea in jurnal: „de ieri, de când a spus că nu crede în dragostea mea, a început să-mi fie cu adevărat groază. Ştiu eu de ce nu crede“, „E o situaţie groaznică, fără ieşire – cum să-i demonstrezi iubirea unui om care s-a căsătorit tocmai pentru asta, „că altfel nu pot, iar ea nu mă iubeşte“. Şi există oare acum vreo clipă în viaţa mea, în care aş invoca pe cineva din trecut, sau aş duce dorul cuiva, există oare vreo clipă în care nu numai că nu l-aş iubi, dar m-aş gândi să nu-l mai iubesc ? Şi oare el chiar se simte bine când eu plâng şi încep să simt din ce în ce mai puternic că în relaţiile noastre a apărut ceva deloc simplu, care, treptat, ne va despărţi din punct de vedere moral ? Uite, unul se bucură, altul plânge. Bucuria asta nu e de durată, o să dispară şi o să înceapă şi el să plângă”. Referitor la acest aspect, chiar din jurnalul scriitorului aflam numele celui care provocase  gelozia sa, M.V.Polivanov, unul dintre fostii pretendenti la mana Sofiei Aleksandrovna, care i-a transmis acea stare de nesiguranta si care avea sa se interpuna intre ei.
Cu toate astea, nu exista nici o indoiala asupra faptului ca scriitorul a iubit-o intr-un mod profund: „Adesea îmi trece prin cap că fericirea şi toate trăsăturile ei caracteristice se duc, iar nimeni nu o cunoaşte şi nu o va cunoaşte, nimeni n-a avut-o şi nici n-o va avea, şi eu sunt conştient de ea. (...)O iubesc, atunci când noaptea sau dimineaţa mă trezesc şi o văd că se uită la mine şi că mă iubeşte. Şi nimeni – şi în special eu – n-o împiedică să mă iubească aşa cum ştie ea, în felul ei. (...) Îmi place când suntem mult timp singuri şi eu îi spun : „Ce ne facem, Sonia, ce ne facem ?“ Râde. Îmi place când se supără pe mine şi, dintr-odată, cât ai clipi, are uneori şi gândul, şi vorba aspre – „lasă-mă, mă plictiseşti“ ; şi după un minut îmi şi zâmbeşte timid. Îmi place când nu mă vede şi nu mă ştie, iar eu o iubesc în felul meu...” Dar toate acestea tineau cumva de trecut, iar Tolstoi ii citea pe ascuns jurnalul  si  am certitudinea ca ea ii intorcea gestul de vreme ce tensiunile sporeau pe zi ce trece in loc sa se atenueze. Nemultumirile si reprosurile pe care ea le nota de cu seara atrageau furiile partenerului ei care se grabea sa noteze in jurnalul lui: „Tot ce e scris în acest caiet e aproape minciună, fals. Gândul că şi aici ea citeşte peste umărul meu îmi diminuează şi alterează adevărul. (...) Trebuie să mai scriu ceva pentru ea – căci va citi ; pentru ea nu scriu lucruri neadevărate, dar alegând dintre multe ceea ce numai pentru mine n-aş fi scris.“ Iar ea, la randul ei, era dezamagita ca in toate insemnarile lui cu trimitere la ea nu nota nici un fel de afirmatii pozitive cu privire la meritele ei de mama si sotie, de administrator al mosiei, de secretar si corector al manuscriselor lui, ci doar obiectul unor descarcari de furie si grosolanie pe care se grabea imediat sa i le ierte sau sa le justifice. Dar cel care se schimba intr-un mod accelerat era tocmai romancierul, care visa la starea de puritate absoluta si incerca sa faca o mica revolutie filozofica in sanul familiei sale si in societate. Desi tainuita multa vreme, el luase decizia sa renunte la proprietati si sa traiasca din veniturile facute din munca sa proprie: „Mi-am spus adesea : dacă n-ar fi soţia şi copiii, aş trăi o viaţă de sfânt ; le-am reproşat că mă încurcă, când, de fapt, ei sunt ţelul meu, cum spun mujicii.“ Binenteles ca Sofia nu intelegea rostul unei asemenea experiente prin care ii era sortit sa treaca impreuna cu copiii, sa renunte la toate privilegiile castigate si  sa invete sa traiasca intr-o maniera simpla care nu cadra cu statutul lor social: „Locuim la Iasnaia mai mult decât de obicei. Nu am puterea de a întreprinde ceva. Dar conştiinţa nu doarme şi-mi reproşează că-mi scade energia. Trebuie să merg ferm pe drumul pe care îl consider corect, şi uite, merg pe el, din inerţie. Merg (se pare) din nou la Moscova, unesc familia, mă ocup de cărţi şi fac rost de banii pe care, cu o indiferenţă prefăcută şi cu ostilitate, mi-i tot cere din toate părţile Lev Nikolaevici pentru acei favoriţi şi săraci care nu sunt chiar aşa de săraci, dar care au înţeles cum să se poarte mai bine şi mai perfid cu el pentru a obţine ceea ce vor : Konstantin, Gania, Aleksandr Petrovici şi alţii. Copiii care tăbară asupra mea din cauza neînţelegerilor cu tatăl lor îmi cer şi ei tot ce pot... Să plec, să plec, şi o să plec, într-un fel sau altul. Nu mai am nici putere suficientă, nici dragoste suficientă ca să muncesc, să lupt şi să rabd”, iar apoi se abandoneaza pe sine si cauta sa il justifice: „Sărmanul, dragul meu soţ, aştepta de la mine acea uniune spirituală care era aproape imposibilă în condiţiile vieţii mele materiale şi a treburilor de care nu puteam şi nu aveam unde să fug. N-aş fi putut să împărtăşesc nici măcar în cuvinte viaţa lui spirituală, dar s-o mai şi aplic în viaţă, trăgând după mine o întreagă mare familie, era de neimaginat şi peste puterile mele“, completand „haosul acesta al grijilor nenumărate care se suprapun unele cu altele mă face adesea să-mi pierd minţile, şi-mi pierd echilibrul. E uşor să spui, dar în fiecare clipă de acum sunt  îngrijorată de copiii care învaţă, de starea de igienă, şi, lucrul cel mai important, de starea spirituală a soţului, de copiii bolnavi cu treburile lor, de datorii, copii şi serviciu, de vânzarea şi planurile moşiei de la Samara, de o nouă ediţie şi de partea a treisprezecea din Sonata Kreutzer, de cererea de partajare a hotarelor cu popa din Ovsiannikovo, de corecturile la volumul al XIII-lea, de cămăşile de noapte ale lui Mişa, de cearşafurile şi cizmele lui Andriuşa; de amânarea plăţilor la casă, de asigurare, muncile la moşie, paşapoartele oamenilor, de ţinerea socotelilor, de  corespondenţă ş.a., ş.a., şi toate acestea trebuie neapărat să mă privească pe mine”. Tolstoi era animat de idealuri sociale care vizau desfiintarea mosierimii si intentiona sa isi doneze prin testament drepturile de autor bunului public, fara ca familia sa aiba vreun beneficiu.
El era incurajat de catre V.G. Certkov, care sustinea aceasta cauza si se transformase in dusmanul declarat al sotiei romancierului. Acesta a incercat sa il izoleze pe Tolstoi de familie si sa il incurajeze sa traisca in randul taranilor, devenind unul de-al lor. Dar Tolstoi a ignorat tocmai starea sanatatii sale cand a plecat de acasa, iar aceasta decizie i-a fost fatala. Multi au acuzat-o ca a parasit caminul de gura ei, ignorandu-i devotamentul si sacrificiile pe intreg parcursul vietii lor impreuna. Sofia Tolstaia s-a dedicat familiei, a suferit pentru cei 6 copii pe care i-a ingropat inainte de vreme, i-a transcris romanele barbatului ei si s-a straduit din rasputeri sa ii dovedeasca lui Tolstoi cat de mult il iubeste, strangand in sufletul ei nemultumire peste dezamagire pana n-a mai putut.  Si-atunci se intorcea la scris: „Eu încep să-mi creez lumea mea, iar el pe a lui - una plină de neîncredere”. Nici el nu se simtea fericit, desi nu se implica in viata familiei decat sporadic, dar avand pretentia ca ceilalti sa se roteasca in jurul lui, adulandu-l: ”Mă tot minunez de faptul că nu am nevoie de nimeni; singurătatea mă asaltează, dar nu mă deranjeaza”.  Toata aceasta atitudine avea sa o conduca la o stare de izolare pe femeia care ratacise drumul catre barbatul pe care il iubea in singuratatea ei. Isi facea ganduri ca “ce e rău vine numai de la mine”, ca nu era suficient de buna pentru cel caruia ii dedicase viata  si caruia nu facea altceva decat  “să-i otrăvească viață cu toanele ei, că e nesuferită, plină de neliniști și teamă, torturată de pusee de melancolie și gânduri suicidale. Și mai presus de toate, este o proasta și o banala”. „Vreau un singur lucru,  că toți să fie fericiți” marturisea ea, neputincioasa in efortul de a-si masura dezamagirile. Chiar daca fiecare s-a repozitionat in relatia lor comuna, acest lucru nu a facut altceva decat sa caste alte hauri intre cei doi, greu de sarit, greu de ignorat: „A venit la mine şi a început să-mi facă o criză de isterie, în sensul că nu se poate schimba nimic şi că e nefericită şi că trebuie să fugă undeva. Mi-a fost milă de ea, dar, totodată, eram conştient că nu mai e nicio speranţă. Va rămâne până la moartea mea o piatră de moară de gâtul meu şi al copiilor mei.“ Fiecare a incercat din rasputeri sa il schimbe pe celalalt dupa chipul si asemanarea sa. Si cu cat s-au staduit mai tare, cu atat au reusit mai putin. Intotdeauna, ramasi in solitudine, au tanjit unul dupa celalalt, ca mai apoi, regasindu-se, sa se asmuta unul impotriva altuia. Iata ce scria Tolstoi dupa una dintre impacarile lor: „Mi-e milă de faptul că-i e atât de greu, că e tristă şi singură. Ea mă are numai pe mine, de care se ţine şi, în străfundul sufletului, se teme că n-o iubesc, că n-o iubesc, cum pot eu, din tot sufletul, şi că pricina e diferenţa noastră de vederi asupra vieţii. Şi crede că eu n-o iubesc, pentru că n-a venit spre mine. Să nu crezi asta ! Te iubesc încă şi mai mult, înţeleg totul şi ştiu că tu n-ai putut, n-ai putut veni spre mine şi de aceea ai rămas singură. Dar nu eşti singură. Eu sunt cu tine, cu tine aşa cum eşti, te iubesc şi te iubesc până la capăt, cum nu se poate mai mult”. Reprosurile au continuat sa vina si dintr-o parte, si din cealalta, fiecare amenintand cu plecarea, uneori transformand-o in fapta, urmate reveniri,  precedate de impacari patimase percepute de fiecare in mod diferit. Pe parcursul celor 48 de ani de casnicie, Tolstoi a parasit-o de nenumarate ori. Chiar si pe patul de moarte, acesta a fost asistat de doctorul lui curant, iar Sofiei i-a fost interzisa prezenta. In ciuda tuturor acestor lupte care le-a marcat viata deopotriva, concluzia este una: iubirea te urca, dar tot ea e cea care si te coboara, daca fortele implicate nu stiu sa o tina in echilibru perfect. Deci luati aminte… si cititi cartea!
 
Si acum, la final, mi-am adus aminte de Puskin. Ce viata, ce amoruri! O lasam pe altadata!

 

sâmbătă, 13 iulie 2013

Romantic Road - o vacanta de vis

Daca sunteti inca nehotarati si nu stiti incotro sa plecati in concediu, va propun sa va ganditi la un traseu absolut superb:
Romantic Road care se intinde de la Wurzburg (cu palatul Residenz si Hofgarten), Bad Mergentheim (Residence Palace of the Deutscher Orden), Weikersheim ( Schloss Weikersheim), Rottingen, Creglingen, Rothenburg ob der Tauber, Schillingsfurst (Schloss Schillingsfurst), Dinkelsbuhl, Wallerstein (Baden Castle), Nordlingen, Harburg (Harburg Castle), Donauworth, Konigsbrunn (Konigstherme), Ausburg, Landsberg am Lech, Rottenbuch ( Monastery of Rotenbuch), Schwangau ( Royal Castles Hohenschwangau si Neuschwanstein) pana la Fussen (manastirea Mang si Hohen Castle). De doi ani ma documentez cu privire la aceasta ruta turistica absolut fascinanta, iar anul acesta am reusit sa il si parcurgem. Nu am contractat nimic prin nici o agentie de turism. Ca de obicei, in iarna, am facut rezervarile la hotel care ne-au costat in total 672 de euro, in care am avut inclus micul dejun si parcarea. La costurile de cazare s-au adaugat:  motorina 350 de euro, cam tot 350 de euro mesele de pranz si cina,  65 de euro family passcard –ul de intrare in palatele si gradinile din Bavaria (http://www.schloesser.bayern.de/ ) care se poate achizitiona de asemenea de la orice infoturist office. Cardul este emis de catre Departamentul bavarez de administrare a castelelor, gradinilor si lacurilor statului si face multe economii pentru o familie daca sunteti interesati sa vizitati palatele si castelele bavareze. La sumele metionate pana acum adaugam 57 de euro  telefericul (dus/intors) de la Innsbruck/ familie, vigneta pentru Austria 12 euro (pentru 10 zile), 49 de ron cea pentru Ungaria cumparata din benzinaria Mol din tara (tot pentru 10 zile), 28 de ron cea pentru Romania (pentru 14 zile). Dupa cum vedeti, un buget de 1500 – 1600 de euro pentru doua persoane este chiar OK.
Traseul incepe de la Wurzburg si se termina la Fussen, intinzandu-se pe o distanta de 350 de km. In general, calatoria de face de la nord la sud, dar asta nu este obligatoriu! Cand ajungeti in prima localitate turistica, cereti neaparat harta rutei ca sa nu ratati nimic din ceea ce ati fi vrut sa vedeti si nu ati aflat din vreme, ca sa economisiti timp si bani.  Eu am cerut imediat harta la primul obiectiv turistic in care am intrat, dar am fost dotata si cu un “Tour Guide Romantic Road from the Main to the Alps” cumparat in concediile trecute. De asemenea, in fiecare oras, am solicitat de la receptia hotelurilor harta turistica a orasului respectiv unde am primit-o de fiecare data. Chiar si in localitatile in care nu am fost cazati, am intrat in primul hotel si am cerut-o. Daca zambiti si le vorbiti frumos, nimeni nu refuza! Evident ca in total am facut vreo 2150 de km, pentru ca am plecat de la Timisoara dis de dimineata si am deviat de nenumarate ori de pe traseul stabilit initial ca sa vizitam locuri superbe pe care nu le inclusesem planul nostru de calatorie. Trebuie spus faptul ca aceasta ruta  presupune mersul pe jos foarte mult si, spre deosebire de Valea Loarei, aici aveti de urcat si coborat dealuri destul de abrupte, prin urmare inarmati-va cu incaltari comode. De asemenea trebuie sa va cumparati din orice benzinarie, tutungerie sau oficiile turistice  un Parkscheibe (parking disk sau ceasul din plastic/carton). Acest ceas va permite parcarea gratuita timp de o ora din zonele turistice unde aveti indicat semnul cu ceas. El se pune in parbriz dupa ce ati indicat ora la care ati parcat. Daca stationati mai mult de o ora, va trebui sa va intoarceti la masina si sa schimbati ora ceasului. Pentru cei comozi exista si varianta sa parcati masina si sa platiti! Romantic Road se desfasoara pe vechiul traseu comercial medieval. Nu lasati GPS-ul sa va scoata pe autostrada, deoarece drumurile nationale marcate cu placute maro cu mentiunea Romantic Road va conduc prin sate pitoresti care sunt legate de vechile cetati medievale, astazi orase infloritoare. Intrarile prin vechile porti cu turnuri, unele decorate cu ceasuri solare, bisericile gotice, cladirile istorice frumos conservate si restaurate va vor surprinde in cele mai diverse feluri. Deci, sa pornim la drum!

In 1 iulie am plecat de dimineata la ora 7.00 catre Innsbruck unde am ajuns in jurul orei 18.00. Ne-am cazat la Hotelul Gasthof, in imediata vecinatate a centrului istoric. Hotelul dateaza din 1441, este dotat cu camere frumoase, intime si cochete, personalul este deosebit de amabil, iar micul dejun delicios. In Innsbruck sunt multe locuri de parcare, dar trebuie sa stiti ca turistii nu au voie sa stationeze decat in dreptul liniei marcate cu albastru. Doar riveranii au voie in dreptul liniei albe. Daca nu respectati regula, politia va ridica masina si platiti amenda. Parcarea costa 1 euro/ora in intervalul  9.00 la 19.00. Noi am dus masina in parcarea hotelului unde am platit 5 euro/zi. Orasul se afla situat la confluenta raurilor Sill si Inn si dateaza din perioada Evului Mediu cand a fost un important centru comercial. La inceputurile sale, Innsbruck-ul a fost intemeiat de romani, devenind apoi leaganul crestinismului bavarez, atestat documentar in 1187. La acea data a intrat in stapanirea Contilor de Andecht, pentru ca in cele din urma sa fie administrat, din anul 1363,de dinastia Habsburgilor. Acestia au transformat orasul intr- o resedinta regala, construind palate si biserici. Maximilian I, devenit in 1493 rege al Germaniei si imparat din 1507, a unit toate posesiunile Habsburgilor, transformand Tirolul in „inima Imperiului”. El si-a celebrat  la Innsbruck, in 1494, casatoria cu Bianca Sforza si a adus arhitecti vestiti care au construit Acoperisul de aur si Palatul Imperial. Daca sunteti un turist inrait, nu aveti nevoie mai mult de o zi si jumatate sa vedeti tot ceea ce merita vizitat! Toate obiectivele turistice sunt pozitionate in centrul istoric, in jurul strazii Herzog- Friedrich Strasse, strada marginita de-o parte si de alta de superbele fatade baroce ale cladirilor vechi. 

Cel mai vizitat obiectiv turistic este Goldenes Dachl (Acoperisul de aur) care este un bovindou ridicat de catre imparatul Maximilian I in anul 1500. Aceasta magnifica fereastra cu acoperis din placute de arama a fost construit de Arhiducele Friedrich IV, în sec.15, ca resedinta a suveranilor tirolezi in 1494-1496 si a fost renovata pentru a comemora casatoria lui Maximilian I cu Bianca Maria Sforza de Milano. Balconul a servit drept loja regala de lux, de unde Curtea urmarea festivitatile civice desfasurate in piata ce se deschidea in fata balconului. Inainte de renovarea din 1822, aceasta cladire a fost palatul ducal (Neuer Hof), cate a fost format din alipirea a doua case burgheze. Balustrada de jos este decorata cu blazoane, iar balconul deschis de deasupra se mandreste cu cele zece basoreliefuri. Acoperisul de Aur este alcatuit din 2.657 placute de arama, care stralucesc precum aurul atunci cand soarele isi revarsa razele asupra lui.  Trebuie spus faptul ca Maximilian a fost  imparatul care si-a extins teritoriile prin aliante matrimoniale si nu prin cuceriri militare. El a avut strategii foarte bine cantarite atunci cand a decis sa nu isi indeparteze aliatii castigati din prima sa casatorie cu Maria de Burgundia si a cerut ca pe balustrada balconului sa fie pictate ambele sale sotii. Balustrada de la primul etaj este impodobita cu blazonul reprezentand Austria si Ungaria, vulturul cu doua capete al Imperiului, si Burgundia si Milano, precum si Tyrol si Styria. Picturile murale din jurul balconului reprezinta doi stegari cu steagurile Imperiului si, respectiv, cu steagul Provinciei Tyrol. Acoperisul de Aur da in strada principala a vechiului oras, Herzog-Friedrich-Strasse, care se deschide intr-o piata centrala acoperita cu arcade de unde pornesc un labirint de alei. In fata  cladirii, in dreapta, se afla o alta casa cu o superba fatada in stil Regency, decorata cu opulente elemente rococo. 
In partea opusa, putin mai jos, se poate vedea Studtturm, turn care dateaza din secolul 14, inalt de 56 de metri, construit in stil renascentist. Nu trebuie ratata  vizita la Dom St. Jakob ridicat in stil baroc, considerata cea mai frumoasa biserica baroca din Tirol. 
Palatul Hofburg  sau Imperial Hofburg Palace este una din cele mai importante 3 cladiri culturale din Austria,  alaturi de palatele Hofburg si Schönbrunn din Viena. Aici se poate admira sala Giants’ Hall, cea mai prestigioasa sala de petreceri din Alpi, decorata cu tablourile familiei regale ale Mariei Theresa. De asemenea merita vizitata Altes Landhaus, una dintre cele mai frumoase constructii laice austriece, iar pentru cei carora nu le displace sa se abata putin din drum, 
Castelul Ambras, aflat la periferia sudica a orasului, cocotat sus pe deal.  Castelul Ambras a fost construit în stil renascentist, in timpul domniei Arhiducelui Ferdinand II von Tirol. Istoria sa este legata de personalitatea Arhiducelui, un print renascentist care a promovat arta si stiintele. Acesta se casatorise in secret cu Philippina Welser, o femeie de origine burgheza, careia nu i se pemitea sa apara la curte. De aceea intre 1564-1589 printul a cerut sa fie refacut integral Castelul Ambras pentru ea, devenindu-i casa si unic adapost regal. Ansamblul este format din 3 cladiri: Castelul de Sus, Sala Spaniola si Castelul de Jos. Ultimul, inaltat pe trei nivele, contine si citadela medievala. Inventarul castelului notifica faptul ca aici au fost construite 19 semineuri in stilul Renasterii, fiecare avand un alt model si o alta culoare. Peretii dinspre curtea interioara sunt decorati de sus si pana jos cu picturi in tonuri cenusii, impodobiti cu basoreliefuri si statui amplasate in nise nu foarte adanci. Lucrarea a fost executata de pictorul curtii, Heinrich Teufel. Cladirea adaposteste o parte din faimoasa Colectie de Arta Ambras, Camera Minunilor (Wunderkammer) si o colectie de Arta Medievala Tarzie. Sala Spaniola, construita intre 1570-1572, este una dintre cele mai minunate sali renascentiste si a fost destinata sa gazduiasca spectacolele care se tineau aici. Sala are o lungime de 43 metri, o latime de 10 metri si o inaltime de 5 m, iar peretii sunt decorati cu imagini simbolice si cu portretele printeselor tiroleze, realizate de Antonis van Brackh. Castelul de jos este un amestec de arta si kitch, ticsit cu lucruri valoroase , iar altele de-a dreptul bizare. Cea mai pretioasa piesa de aici este Camera de Arme, una dintre preferatele lui Ferdinand al II-lea , care a fost unul dintre cei mai pasionati colectionari de arta ai epocii. Pentru asta, el isi angajase 2 secretari si o armata de agenti care aveau datoria sa largeasca pretioasa sa colectie de obiecte de arta si sa o faca renumita in intreaga lume. Contrar dorintelor lui,  o mare parte din tezaurul pe care l-a strans aici a fost transferata la Viena si risipita in mai multe muzee. Castelul de Sus servea drept locuinta arhiducala. Astazi, 3 etaje adapostesc Galeria de Portrete de la reprezentantii casei imperiale a Habsburgilor pana  la Imparatul Francis I. Aici sunt expuse peste 200 de portrete expuse, unele fiind opere ale unor artişti cunoscuţi ca: Lucas Carnach, Sir Anthony More, Titian, Van Dyck şi Diego Velasquez. Castelul se inalta in mijlocul unui parc de dimensiuni impresionante si va recomand sa il vizitati.  Nici iubitorii de muzee nu se vor plictisi in aceasta capitala tiroleza. Aici functioneaza Muzeul clopotelor,  o combinatie unica a istoriei clopotariei, a muzeului clopotelor si a camerei sunetelor. Veti descoperi secretele realizarii diverselor clopote care scot diverse sunete, care au fost construite de-a lungul a 14 generatii si au insumat peste 400 de ani experienta. Innsbruck-ul este frumos nu numai prin istoria sa fascinanta, ci si prin frumusetea sa naturala. Un oras superb, ridicat la poalele muntilor inalti care formeaza o hora in jurul lui. Si pentru ca am vrut sa vedem tot, am decis sa exploram putin si inaltimile Alpilor. Motiv pentru care am decis sa stau o vreme cu nasul pe sus, pe la cota 2500 de m, unde am urcat cu telefericul.
Daca nu vreti sa mergeti atat de sus, evident si costurile sunt mai mici. Aveti multiple variante din care sa alegeti. Peisajul este absolut impresionant! Sa vezi haurile cum se casca in jurul tau, sa te vezi inconjurat de muntii cu crestele acoperite cu zapada, sa poti merge prin zapada cand soarele iti arde fata, sa va convingeti cu ochii vostri ca, daca vrei cu adevarat poti face din orice tara o bijuterie, eu zic ca merita banii si efortul sa urcati la 2500 de metri, macar sa vedeti cum isi protejeaza austriecii orasele de la poalele muntilor Alpi de avalansele uriase! Sa vedeti localnicii inraiti in determinarea lor de a urca pe propriile lor picioare sau cu bicicleta inaltimile pe care voi le parcurgeti cu telefericul. In 3 iulie, dis de dimineata, am plecat catre Wurzburg.  Al meu deja regreta ca paraseam un oras atat de frumos si se temea ca nimic din ce avea sa urmeze nu avea sa egaleze atata frumusete. Evident, se insela. Nimic nu avea sa il egaleze, dar aveam sa descoperim impreuna atat de multe frumuseti, fiecare altfel in felul ei, unica si neasemuita. Pana sa ajungem la destinatie, am deviat putin de la traseu si ne-am in dreptat catre Palatul Linderhof. Pana sa ajungem acolo, ne-a lovit in Ettal frumusetea unei abatii , una dintre cele mai importante lacasuri de cult care apartin perioadei Middle Age din Bavaria. 
Ea a fost fondata de catre Ducele de Bavaria, Kaiser Louis al 4-lea.  
Daca ajungeti in zona, opriti-va sa o vizitati. Linderhof era singurul palat construit de Regele Ludwig al II-lea, fiul lui Maximilian al II-lea, pe care inca nu il vazusem. Acesta a dat ordin sa fie construit in izolata vale Graswang. Planurile au fost inspirate dupa palatul Versailles. Regele Lebada intotdeauna a admirat monarhia franceza datorita puterii cu care era investita si si-ar fi dorit ca regatul sau sa beneficieze de aceleasi prerogative. Aici isi avea sursa tristetea care i-a marcat intreaga viata, simtindu-se o marioneta in mana Parlamentului care guverna regatul in numele sau. Regele era un singuratic, iubea frumosul pe care l-a cultivat in arhitectura castelelor si gradinilor sale, muzica pentru care avea o mare atractie, literatura – fiind bine cunoscut faptul ca regele citea cate o carte pe zi, animalele si pasarile considerate nobile precum calul, lebada si paunii. 
Palatul, bogat decorat in elemente rococo, nu are maretia celorlalte, fiind mai degraba o vila cocheta unde regele se refugia in solitudine. In fata micii cladiri se afla o terasa si o minunata fantana arteziana care o reprezinta pe Flora inconjurata de nimfe, care se scalda in apa ridicata la o inaltime de 30m. 
Inauntru veti putea admira aceleasi camere luxuriant decorate cu portelanuri de Sevres si Meissen, tapiterii valoroase, tablouri ale pictorilor renumiti perioadei sale. In jurul palatului se intinde un parc pe 15 ha. In spatele cladirii a fost construita o gradina cu delicate aranjamente florale, in care statuia lui Nepomuk este inconjurata de alte doua reprezentandu-i pe Adonis si Venus. Nu departe de acest amplasament a fost construita o cascada a carei apa se revarsa in fantana lui Neptun. 
Langa cascada a fost realizata o alta gradina cu flori si pavilioane, cu o mica fantana avand-o in centru pe Fama. Peste tot sunt amplasate statui si vase de maolica pentru a face din fiecare gradina un loc de vis. Pe vastul domeniu au fost ridicate si alte cladiri care merita sa fie vizitate: Casa marocana, Templul lui Venus, Casa de vanatoare, Salonul de muzica, Chioscul Moorish realizat in stil indian, 
Grota lui Venus in care regele asculta si viziona spectacolele de opera. Linderhof-ul este o bijuterie, dar trebuie sa ii rezervati timp si sa mergeti mult pe jos, pe alei de munte care urca si coboara la nesfarsit. Al meu s-a saturat de mers pe jos si, dupa vreo 5 km mi-a zis: “Stii ceva? Daca regele asta a fost asa de nebun incat a imprastiat cladirile astea pe 15 ha de pamant, eu trebuie sa fiu la fel de nebun sa merg pe jos sa le vad pe toate cand el mergea cu trasura?” A facut stanga imprejur si a plecat la masina. Evident ca eu am luat padurea la pas si pana nu le-am vazut pe toate nu m-am lasat. In scurta noastra incursiune in Linderhof am intrat in regiunea Garmisch – Partenkirchen, renumita nu numai pentru sporturile de iarna si faimoasa trambulina pentru ski, dar si pentru minunatele sale case pictate, veritabile tablouri aruncate in natura. Fraierii de noi, ne grabeam sa ajungem la punctul de inceput al traseului si nu ne-am dus mai departe inca 23 de km sa le vedem. Aveam insa sa ne intoarcem, nu puteam rata o oportunitate doar pentru ca am gresit o data. Si la Wurzburg am dormit doua nopti, de data asta intr-un hotel putin impersonal, City Hotel Schonleber, dar situat tot in centrul orasului, deasupra caruia trona majestuos Cetatea Marienberg.  Trebuie sa stiti ca nemtii stiu sa faca turism de calitate. De la amabilitatea lor perfect dramuita astfel incat sa nu iti lezeze intimitatea, dar nici sa para indiferenti, pana la a-ti reaminti toate evenimentele care au loc in ziua respectiva in oras si ce ti-ar recomanda ei sa nu ratezi! Si aici cazarea a fost foarte buna. Aici am vazut prima data cum se distreaza nemtii si am sa va spun ceva ce sigur stiti si voi: cand muncesc, apoi muncesc, cand se distreaza, se distreaza! Sute de oameni au invadat gradinile palatului Residenz unde au curs rauri de bere si s-au intins km de carnati pe mesele lor nesfasite inconjurate de bancile lungi din lemn, s-a cantat si dansat pe muzica lor traditionala. Oameni care in timpul saptamanii poate nici nu se saluta, seara, ordonati pe bancile interminabile, ridicau halba cu bere si cantau la unison leganandu-se cand la dreapta, cand la stanga.
Palatul Residenz este considerat cel mai frumos palat baroc din Germania si a fost resedinta episcopilor Prince of Wurzburg, fratii Johann Philipp Franz si Friedrich Karl von Schönborn. Ei au folosit cei mai buni arhitecti si artisti din timpul lor. Sub Residenz se afla crama uneia dintre cele mai mari si mai vechi fabrici de vin din Germania. Desi cladirea a fost renovata de mai multe ori de-a lungul timpului, ea este asociata cu numele celebrului arhitect care s-a ocupat de renovarea a numeroase cladiri renumite din oras, Balthasar Neumann, creatorul celebrei scari baroce. 
Daca vizitati palatul, trebuie sa vedeti Hofkirche cu interiorul sau bogat decorat cu picturi, sculpturi si ornamente din stuc; Treppenhaus cu cea mai mare fresca din lume, care impodobeste bolta scarii, pictata de catre Giovanni Battista Tiepolo si Kaisersaal, dar mai cu seama camera imparatului. Alte atractii ale orasului sunt Catedrala Sf. Kilian, cea mai mare biserica romanesca din Germania, si Mainbrücke Alte (Podul Vechi Main de unde se deschide o priveliste minunata catre casele picate in culori pastel, amplasate de-o parte si de alta de-a lungul raului Main si viile care inconjoara orasul. 
Podul a fost construit intre 1473-1543 si  a fost impodobit din 1730 cu statui de sfinti, semanand destul de tare cu Podul Carol din Praga.
Pe cealalta parte a raului, sus pe deal, se afla cetatea Marienberg Festung, in care Episcopii Prince Of Würzburg au locuit inainte sa se mute in Residenz. 
Trebuie sa mentionez faptul ca, desi cetatea nu se afla mai sus de 1500m, ca sa ajungeti la ea, trebuie sa urcati pantele care dau roata dealului pana ametiti.
Barbatul meu, dupa o jumatate de ora de urcat, a zis ca drumul seamana cu urcusul lui Iisus carand crucea-n spate pe dealul Golgotei. De aici puteti vedea si admira toata splendoarea acestui oras minunat, dar si frumusetea acestei cetati care a devenit simbolul Wurstburg-ului. Si, daca nu ati obosit prea tare, iata ca vi se asterne alta provocare! 
Vis-à-vis, pe celalat deal, se inalta semeata  Käppele, capela realizata de acelasi arhitect Balthasar Neumann , care a folosit un amestec de elemente baroce si rococo. Este atat de frumoasa, incat veti avea o mare dilema: sa va supuneti sau nu , inca o data, chinului de a urca dealul? Altul! Noroc ca noi, la coborare, am traservat versantul prin mijlocul viilor riscand sa dam cu fundurile de pamant, dar am scutit 70 de inconjurari de deal pe drumuri cand urcatoare, cand alergand la vale. Pentru ca, evident, am urcat! Din nou! Cei care nu sunt curiosi sa scoata limba de un cot si sa moara de dureri de picioare, pot admira Capela baroca Schönborn cu decoratiunile sale interioare artificiale din oase si cranii umane, lucrarile lui Tilman Riemenschneider, pietrele de mormant ale lui Rudolf al II-lea von Scherenberg (1466-1495) si Lorenz von Bibra (1495-1519). 
Daca alegeti sa vizitati Marienkapelle , in mod sigur veti fi fascinati de statuile lui Adam si Eva , realizate de Riemenschneider. Langa Marienkapelle se afla  Falken zum Haus cu fatada sa splendida, specifica perioadei rococo, unde se afla si  biroul de turism. 
Dar obiectivele ce merita vazute sunt enorm de multe: biserica romana Neumunster cu fatada si cupola realizate in stil baroc, Haug Stift, Sf. Mihail, Sf. Ștefan si Sf. Petru. 
De asemena nu trebuie ratat Spitalul Julius, un spital baroc care functioneaza si astazi, cu o curte interioara care adaposteste gradini frumoase si linistite si o biserica construita de catre episcop, printul Julius Echter. Spitalul are o pivnita medievala de vinuri care este la fel de renumita ca cea de la Residence Würzburg sau Bürgerspital, fiind singurele locuri unde se poate degusta deja celebrul Frankenwein. Spitalul se poate lauda cu o vie proprie care se intinde pe o suprafata de 1.68 km patrati, fiind  al doilea mare producator de vin din Germania. Dar orasul trebuie luat in seama si pentru magazinele sale cu marfa de calitate si cu preturi accesibile. Doar intr-un singur oras aveam sa mai gasesc aceleasi produse frumoase care tenteaza orice turist la preturi permisibile. De aici am continuat traseul catre Rothenburg ob der Tauber Rothenburg, dar mai intai am facut un ocol de 40 de km  pana la Weikersheim, un orasel inconjurat de podgorii de vin care se mandreste cu o bijuterie de palat realizat in stil renascentist, cu gradini inspirate si acestea de surorile lor de la palatul  Versailles. Pana sa ajungeti la micul palat, opriti-va sa admirati piata din oras (Weikersheim Market Place), o constructie unica, pusa in valoare de biserica gotica, fosta casa de cereale  si o fantana in stil rococo.
Palatul a fost resedinta multor lorzi si contese, iar mai tarziu printeselor de Hohenlohe. 
Palatul nu exceleaza prin frumusete, doar Rittersaal sau Sala Regilor iti taie respiratia prin bogatele sale decoratiuni, ceasul antic inca funtional si frumusetea candelabrelor ce lumineaza sala.
Gradinile sale, in schimb, te arunca in perioada baroca prin geometria aranjamentelor florale, orangeriei, a fantanilor arteziene si multitudinea statuilor ce dau farmec aparte acestei arhitecturi peisagistice. Dupa ce am plecat de aici, dupa o curba a drumului, ni s-a dezvaluit o mica cetate, 
Rottingen, un orasel pustiu la ora 10.00 dimineata deoarece nemtii in timpul saptamanii lucreaza! Intre zidurile care se incapataneaza sa stea vertical de sute de ani, am descoperit un rai istoric cu o frumusete intacta, care emana o liniste care aproape ca iti spargea timpanele. 
Sotul meu l-a retinut drept “orasul pustiu”, pentru mine a ramas un oras suspendat in timp, intr-o liniste si o frumusete atemporala. De aici am tinut drumul drept catre  cel mai vechi oras medieval fortificat din Germania, pe care  Walt Disney l-a folosit ca sursa de inspiratie pentru orasul lui Pinocchio. Se zice ca, in timpul celui de - al doilea razboi mondial, Secretarul american ar fi garantat personal faptul ca aceasta bijuterie va fi crutata de bombardamente. El se numeste Rothenburg ob der Tauber

Orasul era plin ochi de americani si japonezi! Americanii veneau incolonati in cate 3 generatii, special ca bunicul sa ii arate nepotului unde a luptat el in tinerete! Doamne, cata mandrie emana din povestirile lor! Stiu ca nu e frumos sa tragi cu urechea, dar ce lectie de patriotism mai veritabila poti avea decat ascultand un american depanand istoria frontului unde a luptat el in tinerete?!? Am fost socata sa ii vad pe toti trei: batranul - soldatul de odinioara, fiul lui, adult si tata, si nepotul, un baiat pana in 15 ani, stand aproape drepti si contempland istoria pe amintirile batranului. Nu m-ar fi mirat deloc sa ii vad pe toti trei cu mana la chipiul imaginar dand onor trecutului. Cel mai vizitat punct turistic este piata patrata in care se afla Primaria renascentista. 
Dar Rothenburg este mandru de fortificatiile sale medievale, de zidul cu 42 de turnuri, portile si bastioanele sale. Noaptea scoate la iveala o melancolie linistita a epocii medievale, la lumina felinarelor mari si nu atat de puternice. Orasul este slab iluminat deoarece nu sunt permise cablurile aeriene, nici pentru electricitate, acces la internet sau retelele TV, tocmai pentru a nu distruge atmosfera medievala. Noi am inconjurat fortificatiile deoacere frumusetea turnurilor si bastioanelor nu poate fi admirata altfel decat daca le vezi tu cu ochii tai. Dar orasul se mandreste cu multe muzee deja renumite in lumea intreaga, burdusite cu americani, asiatici si turisti veniti din toate colturile lumii. Ai senzatia ca esti la Turnul Babel unde oameni de toate felurile au venit la o mare intrunire planetara. 

Si, daca nu mai credeti in Mos Craciun, vizitati atunci Muzeul de Craciun de unde puteti cumpara decoratii minunate. Muzeul Craciunului German este amenajat in 5 case unite intre ele. Celebrului magazin de accesorii de Craciun, Kathe Wolhfahrt, este amenajat sub forma unui satuc, care are in mijloc un imens brad rotativ. Aici sunt  expuse decoratiuni, brazi, figurine, carti postale si altele produse legate de Craciun. In fata muzeului troneaza un autobuz frumos decorat si incarcat cu daruri unde lumea se inghesuie sa se pozeze. Amintiti-va de frumusetea copilariei si intrati sa vizitati si Muzeul papusilor si jucariilor cu minunatele sale casute si bucatarii pentru papusi, cu sute de accesorii. Daca sunteti amatori de senzatii tari, mergeti la Muzeul Crimei Medievale sau Crime Museum unde sunt expuse diverse articole din Evul Mediu, de la vehicule de transport, instrumente de tortura, cufere de bani sau bunuri pana la documente, haine de calau, masti ale rusinii, arme si multe altele. 
Aici, americanii stau veseli la cozile interminabile si cu o curiozitate exprimata cat mai sonor. Le place tematica, se simt in elementul curiozitatii lor! Daca vi se face pofta de ceva dulce, incercati specialitatea orasului: globuri de zapada, bile de aluat cu un strat de zahar sau de ciocolata. Merita toti banii. 
Acest oras fermecator este un loc minunat pentru a petrece noaptea. Dar nu va opriti din vizitat! Mergeti la vechea casa de mestesugar care dateaza din anul 1300 unde puteti vedea mobilier, unelte si panzeturi specifice perioadei medievale. Interesanta este fantana amplasata in interiorul casei. 
Dar obiectivele turistice care merita vizitate sunt atat de multe: The Holy Blood, James' Church,  Primaria veche cu turnul cu ceas si Meistertrunk, Plönlein, Spital bastion, Sala mare a castelului (St. Blasius' Chapel), Toppler Castle in the Tauber valley, Podul dublu peste Tauber, Altes Brauhaus, Primaria orasului vechi.
Sa nu parasiti orasul pana nu va duceti la celebrul tur de seara in care veti fi insotiti de “nightwatchman” sau omul cu felinarul. Se spune ca in Evul Mediu, inainte sa se lase noaptea, omul cu focul lua orasul la pas sa aprinda felinarele. Criminalitatea era asa de mare, incat locuitorii il insoteau in acest pelerinaj protejandu-l in efortul lui de a le aduce lumina si siguranta in casele si pe strazile micului targ. 
Sa fii omul cu felinarul era o meserie primejdioasa si respectata, motiv pentru care nemtii au transformat povestea intr-un concept de marketing turistic care aduna sute de turisti in piata centrala asteptandu-l pe omul in mantia sa neagra sa aduca lumina in oras. Sunt organizate simultan doua tururi: unul in engleza pentru straini si altul in germana pentru nativi. A doua zi, dis de dimineata am pornit mai departe sa vedem sora mai mica a orasului Rottenburg, cel mai frumos oras medieval pe care noi l-am vazut pana acum, Dinkelsbuhl. Pana sa ajungem acolo, am facut iarasi un ocol pana in oraselul Schillingsfurst sa vizitam castelul Schloss Schillinfurst, renumit pentru demonstratiile cu soimi de vanatoare. 
Surpriza cea mare nu a fost castelul, ci serbarea campeneasca ce avea loc la poalele lui, o sarbatoare a orasului, organizata in stil medieval, in care nemtii din imprejurimi au venit costumati in costume medievale traditionale, insotiti de toata recuzita specifica rolului pe care aveau sa il interpreteze.
Trebuie sa stiti ca aceste sarbatori sunt destinate turistilor, special sa ii incurajeze sa le viziteze tara, dar sunt si un exercitiu de patriotism prin care nativii isi dovedesc respectul pentru istoria neamului lor, pentru traditii si pentru locurile natale. 
La aceste ceremonii participa intreaga familie, unde fiecare are rolul lui bine determinat. 

Desi afara erau 40 de grade, de la copii pana la adulti, toti au rezistat eroic in costumatiile lor medievale, au muncit, s-au pozat si distrat alaturi de turisti si au facut deliciul miilor de aparate foto sau de filmat. Daca mi-ar fi spus cineva ca se poate mai mult decat atat si ca vor urma alte locuri in care ma voi bucura si afisa cu zambetul pana la urechi, cu ochii cascati de bucurie si mirare si sufletul incarcat de emotia tuturor descoperirilor care aveau sa urmeze, as fi spus clar: e imposibil mai mult decat atat! 
Ei bine, aveam sa ma insel din nou! Dinkelsbühl a pastrat caracterul sau de oras medieval, tipic sec 15, caracterizandu-se ca o veritabila capodopera gotica, un targ mic, inconjurat de un zid cu 18 turnuri si o biserica mare care isi  inalta turlele deasupra micii asezari. 
Aici pot fi admirate unele dintre cele mai bine conservate si restaurate case din Germania: Deutsches Haus si Der Hezelhof. Hostelul este situat intr-un vechi hambar de porumb si o gazda perfecta pentru un sejur romantic. 
Dinkelsbühl si-a pastrat intacte zidurile si turnurile medievale. Dar si aici sunt nenumarate atractiile turistice: Minster Sf. Gheorghe, o capodopera in stil gotic care dateaza din secolul al 15-lea  si ridicata de Nikolaus Eseler, Biserica protestanta Sf. Paul, reconstruita in secolul 19. care a fost parte dintr-o fosta manastire, Castelul ordinului teutonic, cu o superba capela rococo, Deutsches Haus, casa ancestrala, realizata in stilul Renasterii germane, un exemplu de arhitectura din lemn, monumentul lui Christoph von Schmid (1768-1854), un scriitor din secolul 19, Muzeul 3-a dimensiune, moara fostului oras,  Primaria Veche (Altes Rathaus),  Almhouse, Turnul Bäuerlin, Piata vinului (Weinmarkt), inchisoarea debitorului si Lodge interimar Park si nu in ultimul rand cele patru porti ale orasului vechi: Tor Rothenburg la nord,
Tor Wörnitz la est, Tor Nördlingen la sud, si Tor Segringer pe vest. Istoria inregistrata a Dinkelsbühl-ului incepe in jurul secolului 10 cand cetatea a fost ridicata la intersectia celor doua rute comerciale. In 1351, el a devenit oras imperial si un centru pentru productia de panza din lana.
Si astazi Dinkelsbühl este cunoscut pentru magazinele sale bune si eu pot sa confirm acest lucru deoarece si aici am spart destui bani pe haine si posete frumoase. De aici ne-am continuat drumul catre Harburg, un oras mic, cu strazi pietruite si inguste, cu un pod istoric 
strajuit de-o parte si de alta de cladiri vechi, pe apa caruia se zbenguie in voie gaste salbatice si lebede albe. Dar cea mai faimoasa atractie a acestui asezamant este indubitabil Castelul Harburg, amplasat pe o stanca deasupra oraselului. De 900 de ani castelul a fost detinut de catre familia regala Oettingen-Wallerstein ai a avansat de la stadiul de cetate intr-un palat rezidential foarte bine conservat. Localnicii se lauda si azi cu faptul ca Michael Jackson ar fi incercat, fara succes, sa cumpere Burg Harburg, dar proprietarii nu au fost curiosi de oferta. Familia Oettingen-Wallerstein detine alte doua castele de-a lungul Romantic Road, unul in Wallerstein si altul la Baldern. Castelul din Harburg reprezinta si azi unul dintre cele mai impresionante castele medievale din Germania. Acesta a fost mentionat pentru prima data in 1150 si nu a fost niciodata grav afectat de razboi. 
Spre deosebire de multe alte castele germane, castelul Harburg pastreaza atmosfera specifica Evului Mediu. Cand noi am ajuns la castel era o forfota nebuna. Sute de masini urcau dealul si ridicau praful in slavile cerului. Politisti prafuiti si nadusiti dirijau gesticuland sirurile nesfarsite de turisti. Ne-am mirat, intrebandu-ne la ce minune de castel am ajuns de lumea venea la el ca in pelerinaj. Ei bine, si aici se sarbatorea ziua orasului Harburg si avea loc o alta sarbatoare medievala, la scara mult mai mare decat vazusem noi in zilele trecute.
 Menestreli incarcati de instrumente urcau dealul sau cantau 



alaturi de scuipatori de foc, jongleri, pacalicii si nebunii regelui, 
fierari, strajeri, bucatarese grase si frumoase, vajnici luptatori in camasi de zale si cavaleri, 

domnite suave si delicate, gentilomi cu palarii impodobite cu pene, o nebunie! Parca povestea isi facuse loc in viata noastra plicitsita de tabieturi si vroia sa se dea in spectacolul cel mai tare, oferindu-ti roluri de poveste. Nu va pot povesti in cuvinte cat m-am hranit cu acea atmosfera de voie buna, cum am lalait pana am ragusit, pentru ca germana inca mi se pare mai grea decat chineza, cat m-am batait pe loc in ritmurile lor frumos articulate, cat am ras cu gura pana la urechi! M-am bucurat, m-am distrat  si m-am pozat alaturi de toate personajele mie dragi. Si cat de bine este sa te poti bucura de ce ti-e dat, fara sa te sperie ziua de maine sau ora care vine.
Ne-am uitat la toti, am admirat balaurii din fier pe care ii vindeau fierarii, 
am gustat din covrigii vanduti de brutaritele voinice, am baut must, dar si bere, am mancat carnati in pita proaspata si calda stropita din abundenta cu sosuri picante si colorate. O nebunie. 



Si ce mandrie afisau toti, indiferent de rang , de costum, de cat de transpirati sau parfumati erau participantii la aceasta festivitate medevala.Pentru ca, daca unii chiar pot face bani din produsele la care turistii fac cozi kilometrice, atii o fac din pura placere, iar acestia strang poporul prin voie buna si glume. Sa nu va imaginati ca menestrelii sau luptatorii sunt recompensati baneste pentru spectacolul lor. Multumirea caestora consta in ropotele nesfarsite de aplauze si din vocile sutelor de necunoscuti care se straduiesc sa cante impreuna cu ei sau danseaza in jurul lor.
Toti aveau un singur scop: sa atraga turistii, sa fie multumiti turistii si sa duca, prin povestile lor, istoria Germaniei mai departe. Sa spuna cineva ca nu si-au facut bine treaba! Cele mai frumoase poze si cele mai dragi amintiri de aici le am si nu am incetat sa povestesc despre aceasta minunata forma de a-si arata pretuirea, dragostea si respectul pentru tara lor! 

Si trebuie sa recunosc, ii respect si mai mult de-acum inainte. Si aici am dormit intr-un hotel mic, cochet, in care am fost primiti cu multa caldura si drag. A doua zi, aveam sa inregistram prima dezamagire. Plecam spre Augsburg si aveam sa dormim o noapte la Ibis, un hotel modern, impersonal, care nu avea nimic, dar absolut nimic in comun cu toate experientele noastre trecute. Dar pana sa ajungem acolo, ne-am bucurat pret de  2 ore de frumusetea unei alte asezari medievale, Donauworth, localitate amplasata la confluenta raurilor Donauworth si Dunarea. 
Aici am admirat frumusetea “Former Monastery of the Holy Cross, fatada absolut minunata a Fuggerhaus in fata careia se afla o  fantana arteziana luata cu asalt de un vultur cu aripile
deschise, de Riedertor. Cladirile amplasate pe strada principala sunt un exemplu de arhitectura specifica zonei. De aici am plecat spre urmatoarea noastra destinatie, un oras mare care nu a mai avut impactul pe care celelalte orase mari si mici l-au avut asupra noastra. Augsburg este un oras renumit datorita splendidelor cladiri renascentiste si fantanilor sale arteziene.
Piata Primariei este considerata centrul orasului, dar intreg centrul, de-a lungul bulevardului Maximilian, totul era in renovare. Langa primarie este amplasat Perlachtoren, un turn de cetate care dateaza din secolul al 11-lea, care acum serveste ca si clopotnita pentru biserica adiacenta. Tot in acest oras, imediat in vecinatatea primariei se gaseste Fuggerrei, care reprezinta primul proiect de locuinte sociale din lume. Acesta e cel mai vechi cartier social care exista si azi. El a fost fondat in 1516 de catre Jakob Fugger cel Bogat (Jakob Fugger der Reiche), un bancher bogat, care a  oferit saracilor din Augsburg case mici spre inchiriere pentru doar 0.88 de euro pe an. In jurul cartierului au fost ridicate ziduri inalte, iar cele doua porti masive de la intrarea in cartier se inchideau la ora 22. Intr-unul din apartamentele de locuit de aproximativ 2.60m, intre anii 1681-1694, a locuit  strabunicul lui Mozart, Franz Zidarul Mozart.  Chiria nu s-a schimbat nici pana azi, dar trebuiesc respectate niste conditii: locuitorii sa fie catolici si sa se roage pentru mantuirea familiei Fugger, care inca gestioneaza fondul Fuggerei. Daca vreti sa vizitati complexul, trebuie sa retineti ca la ora 22.00, portile se inchid, iar cei  care doresc sa iasa afara sau sa intre, trebuie sa plateasca chiria pentru un an întreg. Astazi, cartierul cuprinde 67 de case, cu 147 de apartamente, fiecare cu o suprafață de aprox. 2. 60m, fiecare cu intrare separata. Dar in Augsburg sunt si alte obiective care merita vizitate: cladirea Primariei care a fost construita de Elias Holl intre 1615 si 1620, fiind considerata cea mai importanta cladire renascentista, la nord de Alpi; Turnul Perlach: (Perlachturm) care dateaza din 1182, al carui clopot a fost construit de Elias Holl in anul 1614; Fantana lui Augustus (Augustusbrunnen) construita in pentru celebrarea a 1600 de ani de la infiintarea orasului Augsburg.
Ea a fost amplasata in fata Primariei si a fost conceputa de Hubert Gerhard. Cele 4 figuri centrale ale fantanii simbolizeaza cele 3 rauri care strabat orasul: Lech, Wertach, Singold si afluentul lor, Brunnenbach. Fiecare dintre figuri simbolizeaza apa, fie prin vasla, roata dintata, cornul abundentei sau  nada pescareasca. Orasul asta nu ne-a placut din varii motive. Deja aici turistii erau de toate facturile, de toate natiile, care alergau fara un scop precis in toate partile, in zgomotele facute de muncitorii care lucrau peste tot unde iti roteai privirea. A fost prima data cand am auzit vorbindu-se romaneste si, desi am tresarit bucurosi pret de o secunda, am auzit undeva in spate o voce care aproape ca urla:” du-te , fa, dreacului, de vaca!”. Ne-am uitat unul la altul in vreme ce un grup de romani se strecurau zgomotos pe marele bulevard printre marea de oameni.
Pe treptele bisericilor aveam sa intalnim romani la cersit si ne-am intristat si mai tare. 
Evitam sa mai vorbim romaneste, de teama ca nu cumva tentacule nevazute sa ne lege si pe noi de ei, iar lumea din jur sa ne confunde cu acestia. Am cautat disperati un restaurant unde sa mancam la o ora a dupa amiezii, prea tarziu pentru un pranz, prea devreme pentru cina. 
A fost imposibil, toate serveau inghetate, frape-uri, limonada si alte tampenii care nu iti potoleau foamea dupa o dimineata de cutreiereat. Ne-am multumit, dezamagiti, cu un carnat inmuiat generos in mustar si-aruncat intr-un corn cam prea scurt. A doua zi am parasit bucurosi Augsburg-ul si din nou am deviat din drum, poposind pret de cateva ore in  Landsberg am Lech, o asezare care si-a pastrat intact  zidul intreg al orasului.
Aici s-a nascut Dominikus Zimmermann, faimosul artist german rococo care a lasat in urma sa multe vestigii in arhitectura germana. Fatada de la Altes Rathaus este decorata cu stuc fluorescent. Zimmermann a proiectat, de asemenea, biserica Saint-John, dar surpriza cea mare este Heilig-Kreuz-Kirche (Biserica Sfintei Cruci).
Interiorul este absolut coplesitor si merita sa il vedeti chiar si in fuga mare. 
Poarta gotica a  orașului,  cunoscuta ca Bayertor este considerata a fi  cea mai frumoasa din sudul Germaniei. Centrul orașului este plin de alei romantice si piete deosebite, iar raului Lech va ofera oportunitatea de a face niste poze intr-un cadru spectaculos. 
Si aici aveti de vizitat:  Landsberg - bavarez Gate, Bayertor , poarta inalta de 36 m, Biserica Sfanta Cruce, Turm Schöner ("Schmalztor”) , Muzeul Municipal (Stadtmuseum), Biserica parohială cu minunatele sale vitralii de sticla fina cu figura gotica a Maicii Domnului, Biserica Sf. Ioan, Johanniskirche Roccoco  realizata de Dominikus Zimmermann, Primaria cu fatada sa decorata de catre acelasi Dominikus Zimmermann intr-o maniera somptuoasa. 
In drumul nostru catre Füssen, din nou am deviat de la traseu. si ne-am oprit pret de jumatate de ora la Rottenbuch sa vizitam 
Monastery Church of Rottenbuch. 
Interiorul realizat in stil rococo poate avea un impact major asupra privitorului. Pe turnul inalt al capelei isi duc veacul 3 ceasuri antice, dintre care unul solar.  De aici am fugit in mare graba la Garmisch – Partenkirchen si minunatele sale case pictate.
Cred ca ne-am plimbat pret de 3 ore in mica statiune montana , coplesita de caldura estivala, unde am facut sute de poze caselor cu fatade minunate.
Tot acolo ne-am impiedicat de un vizitiu ce mana o caleasca trasa de un cal focos, plimband la trap turistii petrecareti.





Sfarsitul oficial al Traseului Romantic  este situat in Füssen unde am ajuns spre pranz, un oras cu adanci radacini medievale, care gazduieste intre zidurile sale multe case gotice si biserici baroce.
Atractia turistica este data de catre "Hohes Schloss" (High Castle), fosta resedinta de vara a episcopilor Prince of Augsburg.  Castelul gazduiește o o parte dincolectia de picturi gotice si renascentiste din patrimoniul regiunii Bavariei care merita vazuta.  
Mai jos de Schloss Hohes se afla manastirea  benedictina Sf. Mang, a carei istorie dateaza din secolul al 9-lea.) si pe care nu aveti cum sa o ignorati, chiar daca v-ati propune. 
In rest, aceleasi case frumos colorate si aranjate spre a marca zona centrala a orasului istoric. Multi turisti, o amestecatura de culori, natii, de estici si vestici, de europeni, asiatici si africani sau sud americani. In magazine marfa de proasta calitate la preturi cam piperate.
Densitatea turistilor si cerinta lor sporita permitea pietei sa vanda cam orice si oricum. Si aici am fost cazati intr-un hotel mic, cochet, privat, manageriat de o familie de rusi care se adaptasera al naibii de bine vietii occidentale si faceacu bani frumosi, muncind pe branci. Bravo lor. 
Daca ar fi sa concluzionez cumva, as spune ca Germania este pentru mine o continua provocare turistica. Nu demult a lansat un nou concept de marketing turistic, promovand programul “Romantisches Deutschland” (Germania romantica) prin care isi propune sa atraga turisti in orase mai putin cunoscute, dar care pot fi interesante prin ceea ce Romantic Road a exploatat la maxim: atmosfera. Evident ca am venit incarcata de materiale pentru studiu si, cine stie, poate ca la anul vom descoperi adevarata Germanie romantica, fiind un fel de pionieri al acestui nou traseu. Nu e niciodata prea tarziu sa ne reinventam si sa redevenim romantici. Daca ma intrebati cum m-a schimbat pe mine acest drum, am sa va raspund sincer: in multiple feluri! Pentru ca in acest concediu mi-am permis luxul sa fiu permanent fericita, sa nu ma gandesc la isteria de acasa, la circul politic, la criza economica pe care nu o privesc in ochi decat aici. Si cu care ma incapatanez in fiecare zi sa ma iau la tranta si cum reuseste ea sa ma puna, inca, de fiecare data, la pamant! Am vazut cum se face scoala adevarata si, in vreme ce de acasa veneau stirile pe telefon ca Ponta le cerea dascalilor sa nu streseze copii la examene, nemtii isi duceau inca de mana sau in masina copiii la scoala dimineata. Aici copiii intra in vacanta la 1 august. Ei vor copii scoliti. Noi ne mandrim doar cu cativa, cei care au un singur viitor: acela sa nu se uite in urma si sa plece cat mai departe de tara dupa ce castiga medalii. Am intalnit copiii insotiti de dascalii lor care le predau religie in biserici, fara sa le cante aleluia sau sa ii puna in genunchi sa se roage, ci ascultandu-i sau povestindu-le istoria din spatele lacasului de cult care umpleau bisericile de turisti. Ii invatau istoria locurilor lor natale. E mare lucru! Sa vezi cum educatia patriotismului imbraca forme diverse: de la spectacolul traditiilor, la adevarul stiintific prezent in muzee si la credinta dramuita cu grija si sensibilitate in lacasele natale de cult. In occident, viata se construieste si traieste dupa reguli si in spiritul respectarii lor. Mai avem de invatat. A doua zi, am pornit tristi spre casa. Aveam 1148 de km de parcurs. 


Am iesit din Germania si am trecut aproape tacand constant prin Austria pana nu departe de Budapesta. Imediat ce am trecut de capitala Ungariei, incepea sa ne revina sentimentul de acasa: unii aruncau gunoaie pe geamul masinii aflate in mers, altii nu mai respectau regulile de circulatie si iti taiau calea, politia statea ascunsa, la panda, dupa boscheti. Cand am intrat, spre seara, in tara, o ploaie furioasa ne umplea parbrizul de apa. Nu se mai vedea la 5m in fata masinii, nici gropile din asfalt, nici lumina care se termina la marginea satelor. Doar intunericul nesfarsit, buruienile inalte cat casa care se scuturau furioase in partile laterale ale drumului ne cuprindeau din toate partile. Am vrut sa ne sunam parintii, sa le spunem ca ajungem in aceeasi seara acasa. La aproape 30 de km de granita, in Romania, inca semnalul telefonului ne indica faptul ca nu putem vorbi decat in roaming. Antenele unguresti erau mai puternice decat ale noastre. Nici radioul nu prindea posturile noastre nationale , ci se muta in mod ironic cand pe unguri, cand pe sarbi. Intrasem in tara si toate ne aminteau de incertitudinea de care uitasem vreme de 10 zile si care ne scotea ochii acum, amintindu-ne trufasa ca se terminase concediul. Ne aflam inapoi in Romania!