Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

miercuri, 19 septembrie 2012

Anna de Noailles – printesa hulita si iubita a Romaniei

Ciudat popor suntem, noi, romanii! Ciudati pentru maniera in care ne stabilim standardele valorilor, modul in care apreciem sau negam valoarea. Ne ignoram valorile autentice, cele din tara si cele plecate in afara ei, la fel cum ne grabim sa dam valoare celor care trec in nefiinta, dar pe care i-am ignorat total in timpul vietii lor. Este cel putin straniu modul in care ii hulim pe cei care ii consideram ca nu sunt patrioti, fara ca noi sa fim in stare sa dam dovada de patriotism. Fiecare isi este siesi suficient, desi consideram ca toti ceilalti au nevoie de recunoasterea noastra ca fiecare sa existe! Si ne suparam cand strainii dau importanta valorilor noastre atata timp cat noi le ignoram! Iar asta nu se intampla de ieri, de azi, ci este un fapt cu care romanii traiesc de cand se stiu. Suntem cu defectele la purtator, transmise genetic, si lasate mostenire, cu limba de moarte, generatiilor care vin dupa noi. Aceeasi atitudine am avut-o si cu contesa Anna de Noailles, una dintre poetele reprezentative ale culturii franceze de la inceputul secolului XX.

Anna de Noailles s-a nascut in familia Brancoveanu, dintr-o mama de origine greaca,  Raluca Musuruș, si un tata roman, printul Grigore  Brancoveanu. Mama ei a fost fiica lui Musuruș-pasa, ambasador al Turciei la Londra, si a Anei Vogoride, o renumita muziciana, idolul compozitorului polonez Paderewski. Ana ElisabetaBrancoveanu s-a casatorit cu Mathieu de Noailles in anul 1897 si a devenit astfel  contesa Mathieu de Noailles. In perioada sa de glorie, ea nu a insemnat nimic in viata culturala romaneasca , cum nu inseamna nici astazi, aproape nimic. Putini au stiut si atunci, putini stiu si acum cate ceva despre aportul acestei prezente deosebite in cultura celor doua popoare. Ar trebui subliniat faptul ca  Anna de Noailles impreuna cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, ambele scriitoare si verisoare cu contesa de Noailles, au reprezentat un fenomen unic in culturile romana si franceza.

Desigur ca sunt si deosebiri evidente: spre deosebire de  Martha Bibescu si Elena Vacarescu, care, desi au scris si publicat o mare parte din opera lor atat in romana, cat si in franceza, ele nu si-au renenegat niciodata originea, asa cum a facut Anna de Noailles. Nu va grabiti sa o condamnati! Ana Elisabeta Bibescu Basarab Brancoveanu s-a nascut la Paris, la 15 noiembrie 1876, din tata roman si mama grecoaica. Dupa cum o arata si numele, se inrudea cu multe personaje importante care condusesera candva cele doua Principate. Tangentele ei cu tara de origine a tatalui au fost minimale, ca sa nu spun inexistente, motiv pentru care nu a manifestat o curiozitate reala in explorarea acestei laturi a arborelui sau genealogic. A debutat cu ciclul de poeme „Litanies" publicat in anul 1898 in „Revue de Paris" si a semnat cu numele „Anna de Brancovan".  
Lirica sa este de influenta parnasiana, afectiva si plina de sinceritate, motiv pentru care a fost numita “muza gradinilor”. Opera sa a fost comparată cu cea a lui Algernon Charles Swinburne si Gabriele d’Annunzio. Textele sale au fost caracterizate ca fiind “Dionysiac -ecstatice, senzuale, erotice, jucăușe, cîteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. A publicat mai multe volume de proza si versuri, adunate in volumele: “Le coeur innombrable” (Paris 1901); “L’ombre des jours” (1902); “La nouvelle esperance” (roman 1903), “Le visage emerveille” (roman 1904); “La domination” (roman 1905); “Les eblouissements” (versuri 1913); “Les forces eternelles” (versuri 1920); “Poeme de l’amour” (versuri 1924); “L’honneur de souffrir” (eseuri 1927); “Les innocents” (roman 1926); “Exactitudes, meditations” (1930); “Le livre de ma vie” (amintiri 1932); “Choix de poesies” (1930); “Pages choisies” (1932); “Derniers vers” (postume 1934).

Volumul “Le coeur innombrable” i-a adus recunoastere in saloanele literare pariziene , a fost aleasa membra a Académiei Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises și apoi  Academia Franceza i-a acordat imediat Premiul Archon-Desperouses. In 1904, printesa impreuna cu fiica lui Theophile Gautier si cu sotia lui Alphonse Daudet au infiintat Premiul „Vie Heureuse", cunoscut mai tarziu ca Premiu Femina. Anna de Noailles a fost verisoara prinților Bibesco,fiind in relatii de rudenie cu toti aristocratii romani care locuiau atunci la Paris. A avut o relatie frumoasa de prietenie cu Maurice Barrès, a fost admirată de Jean Cocteau, a fost prezentata scriitorului Pierre Loti, prieten personal al reginei Maria a Romaniei.In perioada premergatoare alegerii sale ca membra a Academiei Regale din Belgia, avea sa descopere cultura romana, prin cel mai mare admirator al sau, Nicolae Iorga:  “Anna de Noailles a facut sa rasune acordurile misterioase ale sufletului nostru intr-una din cele mai mari literaturi ale lumii”.

Din pacate, tanara printesa nu se simtea catusi de putin romanca. Doar se nascuse, copilarise si studiase in Franta. Insasi contesa de Noailles avea sa declare, cu sinceritatea care o caracteriza, revistei Les Annales,  ca nu apartine Romaniei si ca pe meleagurile noastre nu poposise decat o singura data, in drum spre Constantinopol. Romania nu a pus pret pe cuvintele sale. Un asemenea succes nu putea sa ramana nevalorificat de Romania! Doar era laureata a Academiei Franceze, membra a Academiei Regale belgiene! Romania trebuia sa isi ia tributul apartenentei sale. Desi pana la acea data Academia Romana nu avea printre membrii sai persoane de sex feminin, cel mai inalt for cultural al tarii a primit in randurile sale doua femei care cunoscusera succesul in cultura franceza: pe Elena Vacarescu, propusa de Octavian Goga si Mihail Sadoveanu, si pe contesa de Noailles, propusa de Nicolae Iorga.

Iorga insusi isi motiveaza propunerea astfel: “Doamna Anna de Noailles, nascuta Brancoveanu, din sanul Bibestilor, este considerata astazi ca o mare poeta a Frantei. Criticii recunosc in scrisul ei spiritul rasei noastre”. Astfel, contesa a devenit membra onorifica a Academiei Romane, fara sa fi scris un singur cuvant in limba  romana sau despre Romania. Un singur lucru se poate afirma cu certitudine: ca nu exista vreo istorie a literaturii franceze editata in Hexagon, fara ca numele ei sa nu fie mentionat.  Ce a insemnat prezenta ei pentru Romania? Poetul Octavian Goga i-a dedicat o poezie in care vorbeste de cei ce si-au uitat originile.
"Îţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte
Cu slova lui muiată-n ironie
Şi, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte…
Mă iartă, doamnă, că ţi-l spun şi ţie…
Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră
Nu ştii nimic, nimica nu te doare;
Nici Dunărea nu-ţi plânge la fereastră,
Nici munţii mei nu pot să te-nfioare…
Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvântul,
Nici cântecul tu nu ni-l poţi cunoaşte…
Din ţara ta ţi-a mai rămas pământul,
Ai grâu în el, dar ţi-ai uitat de moaşte…
Abia o dat’ când te chema Bizanţul,
Ai poposit la noi o clipă-două:
Verigă mândră ce te-ai rupt din lanţul
Unor vieţi atât de scumpe nouă…
De-aceea azi te miri ca de-o poveste
Când cineva de rostul tău te-ntreabă,
O glumă-ţi par cuvintele aceste
Şi râzi de noi, odraslă basarabă…
Râzi în zadar! Trecutul ne-nfăşoară
Oricât de mult l-am surghiuni din minte…
Străbunii-n noi de veci nu vor să moară
Şi noi minţim, dar sângele nu minte!
Ei vin la noi… — Ş-acolo-n metropola
Pe malul Senei umbra lor străbate,
Suflarea lor pătrunde sub cupola
Palatelor cu creştete bronzate…
Câţi logofeţi şi vornici nu se schimbă
În noaptea ta cu visuri zbuciumate…
— Cu noi în drum doar pururea se plimbă
Un ţintirim de suflete uitate…
Când vei simţi o jale vag-adese
Şi-n liniştea amurgului de toamnă
Te vor fura îndemnuri ne-nţelese,
Nu te mira: Sunt Brâncovenii, doamnă!"
Sunt curioasa ce atitudine are Grecia vis-a-vis de opera si apartenenta ei la cultura poporului elen. Ceea ce este absolut fascinant pentru mine este nevoia nooastra ca popor de a ne insusi valorile recunoscute de altii ca fiind ale lor, indiferent de convingerile personalitatilor in cauza. De aceea, nu va mirati prea tare cand veti citi articolele publicate in limba romana si care o numesc reprezentanta de seama a culturii romane.

Multi prefera sa treaca intentionat cu vederea declaratiile printesei, insistand asupra relatiei de rudenie cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, verisoarele sale, amandoua reprezentante ale culturii romane in saloanele literare pariziene, uitandu-se in mod intentionat faptul ca ele s-au nascut in Romania si au pastrat o stransa legatura cu mediul social si cultural din tara. Mai mult, unii ignora faptul ca Martha Bibescu a devenit verisoara Elenei Vacarescu si a Annei de Noailles prin casatoria acesteia cu printul George Valentin Bibescu. Anna de Noailles nu a plecat niciodata din Romania pentru ca ea nu a apartinut niciodata acestui pamant in care toti vrem sa credem ca si-a avut radacinile. Desi unii criticii literari identificau in poezia sa urme de  „balcanism şi de „spirit valah", abia mai tarziu poeta a fost constienta de  rolul propriei origini, ajutata de prezenta rudelor sale, precum Elena Vacarescu si Martha Bibescu, femei care se luptau pentru apararea intereselor Romaniei pe scenele politice si culturale ale vremii.

Dupa aproximativ un secol, Anna de Noailles este cunoscuta pentru rolul pe care l-a jucat in societate, prin statutul sau de aristocrata culta , frumoasa si rafinata, prietena a unor oameni de cultura celebri. Salonul literar al Annei de Noailles, de pe strada Avenue Hoche,  a reunit cei mai mari scriitori francezi din Parisul secolului XX: : Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, fraţii Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob si Marcel Prost. Prietenia dintre ea si Proust a inceput in anul 1901 si a durat timp de 18 ani. In cartea sa, „Cartea vieţii mele", scrisa si publicata la multă vreme dupa ce se casatorise cu tanarul conte francez Mathieu de Noailles, poeta mentiona: „Luminoasa lui prietenie m-a influenţat, m-a schimbat, aşa cum singură este capabilă s-o facă o nobilă iubire a cuvântului. Marcel Proust este singura fiinţă care m-a făcut să schimb un vers, să suprim o strofă. (...) El a aninat primele ghirlande la uşorul tempul al tinereţii mele; el m-a făcut să cred că poezia era nectarul lumii, gloria juvenilă - scumpă unei întregi mulţimi, faima - fără duşmani, triumful - neprihănit! (...)" .

In corespondenta lor zilnica, prozatorul ii lauda talentul literar, ajutand-o si sprijinand-o totodata sa isi construiasca o reputatie literara. Succesul nu a intarziat sa apara.  Leon Blum, Maurice Barres i-au elogiat talentul, a aparut in multe reviste culturale, in articole de presa, in istoriile literare. Admirata de toata aristocratia pariziana, a fost frecvent invitata la toate evenimetele mondene. Aici i-a cunoscut pe artistii Vuillard, Van Dongen si Rodin care i-au imortalizat chipul. Pictorul basc Ignacio de Zuloaga i-a realizat un portret spectaculos. „Poezia ei a fost strigătul adolescenţei noastre”, declara François Mauriac. Anna era pe val, iar succesul i-a creat dependenta. Rolul de  oratoare ii venea ca o manusa, era sigura de charm-ul sau personal, isi exprima cu dezinvoltura opţiunile politice republicane si isi juca rolul de mare diva pariziana la inceput de secol 20. Talentul sau literar a invatat-o sa organizeze viata literara de salon, unde a primit multe figuri importante ale istoriei: Eduard al VII-lea, viitor rege al Angliei, Paul Morand, Sully Prudhomme, Pierre Loti, André Gide, Francis Jammes, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, Paul Claudel, Max Iacob sau Henry de Montherlant. Statutul si pozitia sa sociala au obligat-o sa calatoreasca mult in Europa. In timpul primului Razboi Mondial, a fost prima femeie avansata in grad de comandor al Legiunii de Onoare.

Si atunci, ca si acum, timpul si-a modificat prioritatile. Dupa sfarsirea primul Război Mondial gusturile literare s-au schimbat, dand nastere noului curent literar, Dadaismul.  Anna de Noailles nu intelegea avangarda suprarealista dominata de Tristan Tzara siAndre Breton. In ciuda prieteniei sale stranse cu Colette, Anna de Noailles a ramas fidela generatiei literare La Belle Époque. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus: „Madam, în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră”. Mercel Proust a imortalizat-o in personajul contesei Gaspard de Reveillon din romanul "Jean Santeuil". Admiratia lui pentru Anna era una reala, dupa cum singur marturisea in corespondenta purtata intre cei doi: “Mă gândesc la tine tot timpul! De-aseară, pentru prima oară, pot să-mi amintesc în detalii proporţiile frumoase ale feţei tale. Înainte îmi aminteam de tine, dar nu reuşeam să memorez atitudinea ta serenă şi semeaţă”. Ea insasi a fost constienta de propria sa valoare literara,  considerandu-se  cea mai mare poeta franceza. Pentru faptul ca si-a negat apartenenta la poporul roman, George Calinescu a descris-o in "Istoria literaturii române de la origini până în prezent" ca fiind "lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești".
Anna a decedat la Paris in anul 1933,la varsta de 57 de ani,  iar la slujba sa de inmormantare de la Biserica ortodoxa Madelaine din Paris au participat cele mai importante personalitati din lumea politica si literara a vremii. Ea a fost condusa pe ultimul drum de zeci de mii de parizieni. Ea este inmormantata in zona de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris , in cavoul familiei Bibescu alaturi de Martha BibescuMulti ani mai tarziu, opera Annei de Noailles a fost tradusa partial in limba romana. Desi nu se gaseste pe raft oricand, merita citita.

Ceartă

O, pleacă! Nu vreau ochii acum să ţi-i privesc.
Mai depărtaţi ca norul ce, dulce,-n zări pluteşte;
Nici chipu-n care raze de aur se topesc,
Nici mâna ta, nici gura mea ce minte şi zâmbeşte.

O, pleacă-n seara asta! Nu mi te-apropia!
Tot, tot, mă răvăşeşte, mă turbură, m-alintă;
Dulci braţe-nşelătoare, de voi spre-a mă-apăra
Mă-ndrept spre poeniţa cu tufele de mintă.

Uitând tot răul care mi-l faci, voi auzi
Cu ochii-nchişi, cuminte, sub fagii ce-şi înşiră
Acolo rămurişul cu umbrele-argintii,
Frunzişul tot cum, paşnic şi liniştit, respiră!

CVI

Ce-i viaţa? Să rabzi poate o zi şi alta oare?
Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula?
Cine-şi doreşte ochii apostolilor care
Şterşi, îl jeleau pe zeul ca valu-l despica?

Ne-ncântă doar speranţa, a viselor minciune,
Şi dragostea, agilă în inimi pătrunzând;
Fremătător orgoliul sau voluptatea, când
Dă, muzicii asemeni, făgăduinţi nebune!


Seară romantică

Să lupt cu vraja-ţi am voit
Prea îndelung, frumoasă vară;
Azi, inima-mi s-a îmblânzit,
Plăcerea-n vinele-mi coboară.

Mă-ndrept spre liliac, pe drum
Şi sub castanul ce-nfloreşte,
Aş vrea parcă să spun: «Acum
Nimica nu mă mai opreşte!»

O vrajă mă-nfioară: sus,
Lin tremurând, un nor văd parcă;
Pe-aripa morţii, doru-mi, dus,
Alunecă precum o barcă.

Un tren – o ce plăcuţi fiori...
Când vocea-i în văzduh irumpe,
Cu nervii frânţi, ai vrea să mori;
Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.

Un suflet tânăr, ah, aş vrea,
Cu mine-n seara prea frumoasă...
Ar respira sfârşeala mea,
Ca salcia mai romanţioasă.

I-aş spune : « Vezi, nu tu mă ţii,
Ci doar ispita nopţii, toată ;
Ea m-a schimbat, de parc-aş fi
O porumbiţă însetată.

Biet copilandru,-aleanul greu,
Tot aurul ce-l port în sânge,
Tristeţea sufletului meu
Doar nopţii singure-mi pot plânge.

Copacii-au simţuri şi râvnesc,
Iar noaptea-i, vai, neputincioasă ;
Suspinele-i se risipesc
În bolta fumurie, joasă.

Văzduhul, vezi, e înflorit.
O, taci, pe tine te vreau doară;
Vreau ochiu-ţi împăinjenit...
Un suflet fii, ce se-nfioară.
Un strigăt lung, necontenit.
Şi plângi, copilul meu iubit!»