Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

luni, 25 iunie 2012

Timisoara, in Fabric, sub obiectivul unui fotograf amator

Cu dedicatie pentru prietenii mei virtuali. Prietenii stiu de ce. Pozele sunt facute intr-o dupa amiaza de iunie in orasul Timisoara.  Evident ca nu au lipsit si peripetiile. Spre seara, in timp ce terminasem sedinta foto cu noul aparat si ne indreptam catre masina, sus pe o cladire veche, doi tineri, care probabil facusera plaja pana spre-nserat, stateau pe acoperisul casei, in pozitie de drepti, cu doua hartii in mana fiecare, citind. Barbatul meu imi spune: uita-te la aia doi de pe acoperis. Si striga: Hei, ce faceti voi acolo? Sper ca nu va sinucideti! Tinerii lasa hartiile in jos, incep sa rada si fac semnele cu mainile ca si cand ar spune: buna gluma. Al meu striga mai departe: cititi presa sau testamentul politic? Amandoi se sparg de ras.
Astia suntem noi: sacul si petecul.

joi, 21 iunie 2012

Brancusi - Inainte sa fii statuie, ai fost femeie

Ce fericiti trebuie sa fie acei tineri care, dupa ce si-au onorat asteptarile pornesc la drum sa uimeasca lumea. Ce binecuvantare si ce elan nebun trebuie sa ai cand visele o iau inaintea realitatii si te simti in stare sa fugi dupa ele si sa le prinzi. Sau ce minune trebuie sa fie cand, dorind sa vorbesti in soapta sinelui, sa amuteasca lumea ascultandu-te. Asta presupune sa ai har. Sa fii uns cu talent  Ei bine, habar nu am cu este sa fii unul dintre alesii lui Dumnezeu, dar imi place la nebunie sa ma bucur de toate reusitele oamenilor care ne-au promovat tara si ne-au dat o farama din renumele ca noi sa ne mandrim ca suntem co-nationalii lor. Motiv pentru care incerc sa intru in intimiteatea vietii lor ca sa pot sa inteleg masura artei lor. 
Unul dintre personajele pe care le admir este Constantin Brancusi. Considerat unul dintre pionierii de marca ai artei moderne, unii numindu-l parintele sculpturii moderne, este artistul care a dus numele Gorjului si implicit al Romaniei cu sine si le-a promovat pe tot mapamondul. Nascut in 1876 in satul Hobita, jud Gorj, a fost cel de-al 5-lea copil al lui Nicolae si al Mariei Brancusi, o familie de tarani obisnuiti. La 17 ani, pe cand era baiat de pravalie, a construit o delicata vioara din scandurile unei lazi de portocale. 
Dupa ce a terminat scoala de meserii, a plecat la Viena si a lucrat intr-un atelier de tamplarie, S-a intors dupa un an in tara, a inceput sa sculpteze si sa-si vanda lucrarile ca sa poata sa-si plateasca studiile la Scoala Nationala de Arte Frumoase din capitala.
Dupa cativa ani, Brancusi a plecat pe jos spre Paris ca sa urmeze cursurile lui Antoine Mercie, profesor la Scoala de arte din capitala Frantei.
Captivat de opera lui Auguste Rodin ale carui opere ii entuziasmau pe avangardisti si-i indignau pe academicieni, Brancusi a sculptat in lemn, in piatra si metal, fiind acceptat de catre Rodin ca ucenic in atelierele lui. Dar Brancusi a refuzat sa lucreze cu el rostind o fraza ajunsa celebra: “rien ne pousse a l’ombre des grands arbres” (in traducere, “la umbra marilor copaci nu creste nimic”), si a plecat incercand sa isi descopere propria identitatea in arta.
Acestei perioade i se datoreaza prietenia cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand LégerAmedeo ModiglianiMarcel Duchamp cu care, de altfel, a si lucrat. Sculpturile sale reprezinta suma dintre simplitatea si naivitatea artei populare romanesti si eleganta si rafinamentul pretios al avangardei pariziene. 
El reinventeaza forma pozitionata in toate planurile perceptiei vizuale, scaldata de lumina care sa o puna in valoare. “Sunt imbecili cei care spun despre lucrarile mele ca ar fi abstracte; ceea ce numesc ei abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor.”
Dar subiectul de astazi nu este Brancusi artistul, ci omul ascuns dupa barba netunsa, lasata sa creasca in modul cel mai rebel cu putinta, iubitor al filozofiei lui Platon si care aprofunda principiile filosofiei orientale, mare iubitor de muzica, arta si literatura.
Avea succes la femei si nu gresesc atunci cand afirm ca nu se stie inca daca iubea mai mult FEMEIA decat il iubeau femeile pe el. Multora dintre iubirile sale pasagere le-a furat chipul si fiorul, transformandu-le in delicate statui. Multe i-au incalzit asternuturile, dar el nu avea inima decat pentru arta sa careia ii daruia totul, pentru ca ele nu au primit niciodata ceva in schimb. Brancusi a iubit FEMEIA, si prea putin femeile – pasagere prin gara sufletului lui. 
In 1922, un jurnalist de la revista Vanity Fair scria: “ O masa gatita de Brancusi este un eveniment special si plin de spectacol. Sunt invitati trei prietenim iar maestrul gateste pentru ei la focul sobei construita chiar de el in atelier. Unul dintre oaspeti este o femeie si el asaza masa chiar in fata ei. Cu gesturi galante, aranjează tacâmurile, farfuriile şi pune şi un vas cu flori, care amestecă fabulos nuanţe ce amintesc de Matisse şi Redon. E un mare connoisseur de vinuri şi lichioruri fine. Poartă saboţi din piele, pantaloni de culoarea pământului, o cămaşă verde-pădure şi aşază pe masă fripturi care pot fi măsurate în metri". In tinerete, prin atelierul sau au trecut multe parizience frumoase, elegante, bogate,  iubitoare si colectionare de arta moderna. Dar nu toate s-au transformat in iubiri.
Prima dintre ele este Margit Pogany cea imortalizata in „Domnisoara Pogany“ care reprezinta povestea sculptata a domnisoarei cu chip suav, usor aplecat, cu mainile delicate impreunate, care ascunde o dragoste care a durat vreme de 26 de ani, Artistul a cunoscut-o pe pictorita de nationalitate maghiara in 1909 si careia i-a cerut sa ii pozeze pentru un bust. “Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare data incepea si termina un nou bust (in lut). Fiecare era frumos, minunat de real. Eu il rugam sa-l pastreze ca varianta finala, dar el izbucnea mereu in ras si arunca bustul inapoi, in lada cu lut din coltul atelierului – spre marea mea dezamagire”. Cand si-a contemplat prima data chipul in marmura cioplita, aceasta a spus: “Am realizat ca eram chiar eu, desi capul nu avea niciuna dintre trasaturile mele. Era tot numai ochi. Insa, privind inspre Brancusi, am observat ca ma privea pe furis, in timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a facut o enorma placere sa constate ca am reusit sa ma recunosc”. Margit a fost cautata su redescoperita in 19 lucrari intitulate: “Domnisoara Pogany” pe care le-a realizat vreme de 20 de ani. Dupa ce Margit Pogany s-a stabilit in Australia, cei doi au corespondat intens, ramanand in relatii prietenesti. Acesteia i-a urmat fiica Printului Roland Bonaparte si a Mariei Felix Blanc, Marie Bonaparte.
Marie, moștenitoare a unei mari averi, era casatorita cu Printul George al Greciei și Danemarcei. Marie i-a fost muza lui Brancusi pentru controversata lucrare „Printesa X”, care a provocat un scandal imens. Considerata o lucrare pornografica, datorita asemanarii lucrarii cu un falus,  in 1919, cand artistul a expus-o la Grand Palais,  a fost obligat sa o retraga din expozitie. Desigur, artistul nu si-ar fi insultat nici macar in gluma modelul, dar exista si un adevar care nu a fost dezvaluit decat ulterior acestui incident: printesa Maria Bonaparte era obsedata de falus tocmai datorita faptului ca era frigida.  Insa sensul lucrarii ere diferit, dupa cum insusi Constantin Brancusi declara revistei „L’ère nouvelle”: „Statuia mea, intelegeti domnule, este femeia, sinteza insasi a femeii, eternul feminin al lui Goethe redus la esenta (…) Cinci ani am lucrat, si am simplificat, am facut materia sa spuna ceea ce nu se poate rosti. si ce este in fond femeia? Un zambet intre dantele si fard pe obraji? (…) Nu asta este femeia! Pentru a degaja aceasta entitate, pentru a aduce in domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. si cred ca, biruind in cele din urma, am depasit materia. De fapt e chiar pacat sa strici frumusetea unei materii sfredelind mici gauri pentru ochi, (sculptand) parul, urechile. si materia mea e atat de frumoasa prin liniile acestea sinuoase, stralucind ca aurul curat si care rezuma intr-un singur arhetip toate efigiile feminine de pe pamant“.
La sirul lung al iubitelor sale s-a adaugat Eileen lane, o frumoasa americanca de origine irlandeza care se refugiase in Europa ca sa uite o logodna rupta recent. Ca multe alte tinere, si ea era fascinata de personalitatea lui Brancusi. Insa Eileen era plina de prejudecati si rigida in modul ei simplist in care percepea lumea, motiv pentru care nu l-a inteles pe artist si nici invitatia lui care avea scopul sa-i aline suferintele si ranile sufletesti:”De ce nu vii cu mine in Romania? Asta iti va schimba ideile. Nu trebuie sa iti faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”. Tanara era mai mica decat el cu vreo 20 de ani, a acceptat invitatia de a vizita Romania, dar nu a inteles faptul ca Brancusi nu avusese niciodata intentia sa o ia de nevasta, motiv pentru care a rupt relatia si s-a intors in America unde s-a maritat. “Doresc sa-ti multumesc pentru zilele petrecute impreuna, ii scria ea mai tarziu. M-a durut insa sa te vad suferind, la fel cum m-a intristat teama de a nu-ti putea arata o afectiune pe care nu mai am dreptul sa ti-o impartasesc”. Brancusi a imortalizat-o in lucrarea care ii poarta numele, dupa care a intors foaia iubirilor perene si a urmat alta la rand. Jurnalista Agnes Ernst meyer, prima femeie-reporter angajata la “New York Sun”, a fost aceea care i-a inspirat lucrarea “La Reine Pas Dedaigneuese” realizata din marmura neagra.
 Aceasta l-a cunoscut pe Brancusi prin intermediul sotului ei, Eugene Isaac Meyer, directorul Ziarului "The Washington Post".  
Agnes l-a promovat pe artist aducandu-i in atelier multi colectionari importanti. “Va veni cu mine si Miss Beckett pe care cred ca ti-o amintesti. Este o prietena buna a lui Steichen si a doamnei Picabia, Aduc cu mine si o sticla de sampanie, Te rog sa nu lucrezi inainte de venirea noastra. Vreau sa te ajut cu toate si de-abia astept sa facem impreuna gratarul”.
Se spune ca nu doar Agnes i-a incalzit patul artistului pentru o scurta perioada, ci si Florence, una dintre cele trei fiice ale lui Agnes, care venise la Paris incercand sa se lanseze ca dansatoare. Daca relatia cu mama sa a fost una de scurta durata, artistul a considerat ca Florance era pe placul sau, motiv pentru care relatia lor incredibila a durat 16 ani.  Se spune ca lucrarea „Miracle” a fost inspirata de Florence Meyer. Iata cateva citate din scrisorile trimise de Brancusi, din care se deduce natura relatiilor dintre ei.
Lucrarea “Miracle” a fost inspirata de Florence meyer, iar natura relatiei dintre cei doi a fost speculata din corespondenta celor doi: “Nu demult am dejunat cu Favorita. M-a intrebat daca am stiri de la dumneavoastra si i-am spus ca v-am scris o scrisoare aproape de dragoste si ca n-am primit raspuns, la care ea a afirmat ca ati fi fost indignata daca v-as fi scris altfel…” (22 februarie 1933).
Iti multumesc mult pentru fotografii, nu sunt rele deloc. Ai perfecta dreptate sa spui ca dansatorii sunt fenomene si nu rezultatul unei evolutii, in toate artele este exact la fel, scoala nu ne invata decat ceea ce stim, Drumul inainte este necunoscut, dar noi oricum mergem pe el, impinsi de nevoia inerenta tuturor lucrurilor: iata la ce ma gandeam cand spuneam ca facem ceea ce trebuie sa facem si nu ceea ce bunul plac ne poate conduce sa vrem sa facem. Si aceasta nevoie profunda care ne macina in permanenta e ca o piatra pretioasa, bruta, pe care trebuie s-o lucram cu rabdare si metoda. Nu te omori cu dansul…Cauta sa nu te obosesti, caci oboseala excesiva descurajeaza, iar descurajarea repetata ucide increderea in noi insine. Or n-avem decat credinta spre a ne ghida, draga mea Florence” (31 iulie 1933). “In seara premierei voi fi printre aceste flori, pentru a sarbatori triumful tau. Floarea pe care ti-o trimit e miraculoasa. Priveste-o cand esti in dificultate si ea te va salva” (22 decembrie 1936)

“Am gasit cercelul tau printre pietrele mele si ma bucur ca e in siguranta. M-am gandit si ma gandesc mult la tine, tot timpul…Te imbratisez din adancul inimii si te astept cu cea mai mare dragoste” (7 august 1938), “Foarte, foarte draga Florence, ma gandesc mult la tine si as vrea sa fiu acolo, sa te alint. Te imbratisez de aici, cu spiritul si inima, si-ti trimit multa dragoste” (22 decembrie 1938).

In mod cert, fiecare femeie credea ca este unica, dar niciuna nu a inteles ca toate aveau o singura rivala de temut: arta. Poate ca nu toate au suferit atunci cand s-au despartit de artist si poate nici Brancusi n-a oftat dupa toate, dar cateva au reusit sa isi graveze numele in sufletul si memoria lui.
A urmat Nancy Cunard din “fetiscana sofisticata”, o scriitoare nonconformista, o militanta infocata impotriva rasismului si fascismului. nascuta intr-o familie de milionari londonezi, toata viata ei Nancy a negat valorile in care a crescut. A fost una dintre cele mai rebele si avangardiste personalitati feminine ale perioadei interbelice. Ea avea pe post de prieten, aghiotant si amant perpetuu un pianist de culoare si toata lumea o admira pentru curajul cu care se afisa cu el la toate petrecerile si mondenitatile vremii. Nancy a fost sursa de inspiratie pentru multi artisti:Lewis Wyndham, Aldous Huxley, tristan Tzara, Ezra Pound, Henry Crowder, Louis Aragon, Ernest Hemingway, James Joyce, Langston Hughes, man ray, William Carlos William, Constantin Brancusi si cel putin jumatate dintre cei mentionati i-au fost iubiti. In viata lui Brancusi a intrat in anul 1923, moment pe care acesta l-a descris astfel:"Era Ajunul Crăciunului şi l‑am aşezat în capul unei mese înguste de 12 persoane la etaj, la Rotonde", povesteşte Nancy despre prima ei întâlnire cu Brâncuşi. Acesta i-a dedicat două lucrări: "Jeune Fille Sophistiquée" şi "Negresa blondă".
Nancy traia cu pianistul in continuare, iar acesta nu parea sa fie deranjat de faptul ca femeia lui avea relatii amoroase simultan cu mai multi barbati. Brancusi i-a dedicat doua lucrari” June Fille Sophistiquee’ (O fetiscana sofisticata) si “negresa blonda. 
Singura femeie careia i-a permis sa se apropie de sufletul lui a fost pictorita Sonia Terk-Delaunay. Ea l-a convins sa isi redacteze testamentul prin care sa clarifice cine va trebui sa aiba grija de operele sale de arta si atelier. In insemnarile ei s-au gasit referiri la intalnirile dintre Brancusi si o misterioasa femeie numita “vrajitoarea”.
Aceasta era pianista Vera Moore pe care artistul a cunoscuta la unul dintre concertele sustinute de ea. Aceasta era o neozeelandeza evreica nascuta intr-o familie de muzicieni. Povestea lor a durat 4 ani si a dat nastere unei pasiuni puternice din care a rezultat nasterea unui baiat, John, unicul copil pe care l-a avut Brancusi, cu toate ca nu l-a recunoscut niciodata. Artistul ii povestise Soniei ce putere extraordinara exercitase Vera asupra luiincat, dupa sfarsitul relatiei lor, nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nici fizic, nici psihic: “La o intalnire de cateva ore din studioul lui Brancusi, el mi-a povestit ca dupa Vera nu a mai existat nimeni in viata lui, nu a mai atins nici o femeie. De buna voie si nesilit de nimeni a devenit un ascet. Aceasta transformare a fost remarcata de toti, insa nimeni nu a pus-o in legatura cu Vera”. Dar Brancusi probabil incerca sa mangaie vanitatea femeii care ii statea alaturi la batranete, pentru ca este stiut faptul ca dupa Vera au mai existat cel putin alte doua femei: Maria Tanase in 1938 si Peggy Guggenheim, supranumita “amanta modernismului” (mistress of modernism).
Peggy Guggenheim era mostenitoarea unei averi fabuloase dupa tata, un negustor evreu bogat c are decedase in timpul naufragiului vasului Titanic. Cand a venit la Paris avea 20 de ani si isi dorea cat mai multe aventuri amoroase cu artisti la moda. Peggy investea in arta moderna care se vindea la preturi mici.
Intr-o zi ea a dat buzna in atelierul lui Brancusi si a cerut sa cumpere o versiune a “pasarii in vazduh pentru care artistul a cerut 4000 de dolari, dar Peggy si-a propus sa-l seduca si sa obtina un pret mai mic. Artistul ii spunea Peggyta”, iar ea il caracteriza numindu-l “un amestec de taran viclean si Dumnezeu adevarat”. In Bibliografiile sale, Peggy nota: “Brancusi obisnuia sa se imbrace frumos si sa ma scoata in oras atunci cand nu-mi gatea. Avea un complex al persecutiei si intotdeauna era obsedat ca oamenii il spioneaza. Ma iubea foarte mult…”
In 1940, cand a inceput razboiul, Peggy s-a intors in America. Inainte de plecare, i-a platit 4000 de dolari pentru lucrarea “pasarea in vazduh”: “El mi-a adus “Pasarea” la masina, cu lacrimile curgandu-i pe obraji. Nu stiu daca plangea pentru ca nu voia sa se desparta de sculptura lui sau pentru ca nu ma va mai vedea niciodata.”
In aceasta galerie trebuiesc mentionate si alte nume. Una dintre ele este Milita Petrascu, o rebela naravasa din Chisinau, care facea parte din miscarea dadaista, amica lui Lenin, Tristan Tzara, dar si cu Brâncuşi. S-a indragostit atat de tare de artist, incat , pe parcursul celor sase ani cat a durat idila lor, Milita se comporta ca si cand ar fi fost mereu la dispozitia lui, motiv pentru care si-a permis sa aiba si alte relatii sentimentale. Istoricii spun ca Milita este una dintre cele mai importante sculptoriţe din România, dar că potenţialul ei nu a fost pus in valoare. Se spune ca il iubea atat de tare pe Brnacusi, incat, in 1937, a primit oferta de a realiza complexul monumental de la Târgu Jiu, dar ea i l-a cedat lui Brâncuşi.
Leonie Ricou, p pariziana divortata si foarte cultivata, strangea in salonul ei de arta toti artistii vremii: Guillaume Apollinaire, Palbo Picasso, Gino Severini, Umberto Boccioni, Julio Gonzales, Amedeo Modigliani si Constantin Brancusi. “Madame L.R.” este lucrarea inspirata de ea. Relatia, daca a existat vreuna, nu a spart rutina artistica, motiv pentru care nu exista foarte multe informatii cu privire la acest personal. 
A urmat Baronesa Renée Irana Frachon, o femeie cu trasaturi persane,  care a fost imortalizata in „Muza adormita” in care artistul, ca in toate lucrarile sale, de altfel, s-a focusat asupra exprimarii totale a trairii declansate de modelele sale feminine. 

Dar artistul a avut iubite celebre si in tara, El a cunoscut-o pe celbra pianista Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, in 1922 in atelierul lui. tanara care venise la Paris la un concert a ajuns in atelierul lui insotita de un prieten miliardar grec care era si mare colectionar de arta. “Eram la Paris in anul 1922. Primavara intarziata izbucnise in luna iunie pe coama copacilor ingraditi de zidurile marilor care particulare de pe strada Varenne, aliniate in mandrul stil Ludovic al XIV-lea. La coltul strazii se desfasoara esplanada palatului Invalizilor cu mareata simplitate a unei armonii rar intalnite chiar in acest oras-minune. Intr-unul din aceste hotel particulier locuia un vechi prieten al meu, grec de origine, amator de arta. Fiind la dejun la el, imi arata doua noi achizitii: un cap de barbat din lut ars, presupus a fi de Houdon, si o coloana de bronz cam de 60 cm, pe un soclu din acelasi metal, cu doua reliefuri rotunde.
“Ghici ce reprezinta si cine e autorul?” N-am putut sa raspund. “Este portretul unei printese si autorul este Brancusi, sculptor roman, un om foarte original. N-ai vrea sa il cunosti?” Ciudata opera imi starnise curiozitatea si dupa cateva zile ne aflam amandoi intr-o curte prafoasa, cu ateliere de lemn cu usi deschise, prin care se zareau blocuri de piatra, marmura, ciment, cativa barbati cu tichie de hartie pe cap, lucrand sumar imbracati. In fund, pe stanga, era atelierul lui Brancusi. Ne astepta. El ne-a deschis usa. Doi ochi mici, albastri, mi-au sfredelit privirea sin umbra orbitelor adanci. Siretenie, banuiala, si o sclipire de ostilitate jucau in ei. M-a intampinat cu un glas cantarit:


- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cînţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.
- Acelea nu sînt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, cînd le joc, nu mă întrece nimeni.
Intrasem în casă. Odaia era mare, cu pereţi daţi cu var şi o imensă vatră unde atîrna pe pirostrii un ceaun negru. O masă rotundă taiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul ei butuci la fel, pe trei picioare, dădeau încăperii un caracter primitiv. Brâncuşi mă examină fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mîinile agere.
De pe diferite polite de caramida, varuite intre ele, se inaltau ca trestiile alamurile cioplite in felurite forme si pe un scrin niste pepeni ovidali, din acelasi material, luceau atat de tare incat mi s-a parut ca le aud vibratia de violoncel. N-am putut sa ma stapanesc si am spus:
-      Ce vii sunt!
Brancusi a suras. Dintr-o data eram mai apropiati.
-      Da, le slefuiesc cu mainile luni de zile pana sunt insufletite. Asta e portretul unei domnisoare. Si mi-a pus degetul pe unul din pepeni, pe care aparea desenul simplificat al unui ochi exoftalmic. In fata mea, taiata ca un fierastrau, o bucata voluminoasa de alama domina vertical celelalte obiecte. Brancusi m-a intrebat:
-      - Ce zici de asta, iti place? Daca vei ghici ce reprezinta, te voi pofti la pranz si ai sa mananci ciuperci pregatite de mine.
Am privit si in urechi mi-a rasunat de departe un glas ragusit. „Cucurugu gagu, canta cocosul“, am raspuns. Ochii lui Brancusi au stralucit deodata in cutele pleoapelor trase intr-un suras malitios.
-      Bravo! Nimeni n-a simtit pana acum ca alama asta canta. Vra sa zica, n-am gresit. Dumneata imi dovedesti ca am izbutit. Iti multumesc...Am sa-ti pregatesc un pranz grozav. Ma bucur sa te primesc la masa si sa stam doi doi de vorba. Cand vrei sa vii? dar mai intai spune-mi, cum de ai ghicit?

-      Pentru ca ai taiat profilul alamei in zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervale de quarta ale strigatului de cocos. Brancusi era mirat. Se imblanzise. Imi arata niste cutite facute de el, vatraie si alte fierarii iesite din mana lui, foale mari atarnate de vatra, si la urma, un caiet de schite de o mare siguranta tehnica. Era vesel ca un copil care-si arata jucariile. Banuiala se topise. Ne-am despartit dupa ce am hotarat ziua dejunului“. Cella Delavrancea nu a mai declarat nimic despre ceea ce s-a intamplat dupa acel dejun.
Dupa Cella Delavrancea a urmat Maria Tanase cares-a aruncat cu pasiune intr-o relatie care mistuia atunci cand nu era bulversata de gelozii, certuri, scene de furie, urmate de altele de iubire. Multe lucruri ii uneau si tot la fel de multe ii desparteau. Ea avea 25 de ani, iar el implinise varsta de 62 de ani. El era excesiv de posesiv, iar ea era un spirit liber si nestapanit. Maria ii amintea de tineretea lui. Doua temperamente vulcanice, olteni amandoi, artisti desavarsiti, dragostea lor a avut forta mistuitoare:”Cand te ascult cum le zici, Marie, as fi in stare sa daltuiesc pentru fiecare cantec de-al nostru cate o “Pasare maiastra”.” Maria tanase avea succe fulminant, mai ales dupa ce ii cantase lui Kranklin Roosvelt, presedintele american de-atunci, piesa “Tine, Leano, curu’zvelt!”
Cand l-a parasit, Brancusi spunea cu ironie:”Nu-i o cantareata, ba, ci o bocitoare!” “Locul ei predestinat se afla la inmormantari, iar nu la ospete. Sa incerce sa cante la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucuresti” – noteaza Petre pandrea si continua: “Maria Tanase l-a plans cu lacrimi fierbinti si in bocete adevarate. Dupa cateva luni de durere s-a dus la arhitectul Octav Doicescu si l-a implorat sa-i faca planurile pentru o scoala de muzica folclorica la Targu Jiu. Dorea sa se aseze acolo pentru ultimii ani ai vietii sale agitate si sa creasca generatii noi de cantarete, de fetite aduse de pe plaiurile provinciei natale, la inceput”.
Este imposibil de stiut care dintre toate aceste femei a dost dragostea vietii sale sau pe care dintre ele a iubit-o cel mai mult. Eu cred ca fiecare a fost muza lui la un anumit moment dat care astazi bucura sufletele iubitorilor de arta peste arcul timpului. Si, dincolo de imperfectiunea naturii umane, el a fost si este unul dintre cei mai mari artisti modernisti ai lumii. Si a fost roman!