Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

miercuri, 11 ianuarie 2017

Iarna la Dognecea

“Hai afara sa facem un om de zapada!” suna invariabil vocea care strangea laolalta corul de copii postat vitejeste in cadrul usii. Ma uitam mirata la chipurile vesele care isi intindeau zambetele dincolo de urechi, innodandu-le la ceafa si care se-mbulzeau in prag. Scoteam nasul afara doar cat sa adulmec gerul care navalea mereu in scara blocului, urcand miseleste scarile pana la etajul nostru. Mama ma infofolea in cele mai groase haine, imi lega strans fularul peste nas si gura, lasand un spatiu infim intre bordura caciulii trasa adanc peste urechi si cea a fularului gros care imi strangea ca o chinga obrajii si-mi dadea branci afara. Mainile mi-erau oblojite cu manusi groase de lana cu un singur deget, iar haina devenea incomoda datorita straturilor de haine pe care mi le tragea peste cap, obligandu-ma sa ma misc precum un robot caraghios. Coboram impreuna scarile urland de bucurie si, imediat ce treceam pragul, ne trezeam in labirinturi albe mai inalte ca noi, ziduri de zapada croite de-a lungul trotuarelor, peste care Dumnezeu scutura norii umpland aerul cu fulgi mari de omat. Gerul musca din obrajii nostri, iar Crivatul ne transforma in sanii umane pe partiile construite din zapada tasata cu lopata. O data cu mutarea in Banat, iarna a devenit mai calma, neaua – un lux, iar troienile – o amintire dosita undeva in trecutul copilariei. In decembrie a nins la munte si ne-am urcat iute in masina si-am pornit spre mosie. Era prima data cand vedeam satul acoperit cu zapada.


Muntii Dognecei isi schimbasera infatisarea si fiecare curba desena alte fantasme in copacii randuiti pe marginea drumului. Locul asta este binecuvantat cu peisaje de-o frumusete dincolo de cuvinte si se dezvaluie diferit in functie de anotimpuri si momentele zilei. In sfarsit gropile adanci din asflat erau acum pline de zapada, iar dantelaria ramurilor acoperite cu gheata deschidea inaintea noastra tuneluri delicat impletite. 


Muntii Dognecei sunt strabatuti de izvoare de apa cu particule aurifere care se vand la preturi exorbitante in multe colturi ale lumii. Aici se imbuteliaza la Calina apa Perenna (una dintre cele mai pure ape din tara) si la Ocna de Fier apa A’Ura, castigatoarea a 3 stele de aur la Expozitia de la Bruxelles (cea mai inalta distinctie pe care a castigat-o vreodata Romania in domeniul apelor) si care se vinde in cele mai luxoase restaurante din lume. 




La intrarea in Ocna de Fier exista o fantana unde turistii din Timis si Caras se opresc sa-si umple bidoanele cu apa care, desi pare ciudat, nu isi schimba proprietatile chiar si atunci cand este pastrata o perioada mai indelungata de timp. 

Drumul urca si coboara in serpentine care traverseaza muntii Dodnecei pana ajungem in vale, avand in stanga Lacul Mare si in dreapta sirul de case frumos randuite pe vreo 7 km. In casa e rece si, desi pornim centrala, gerul care s-a cuibarit inauntru ne obliga sa aprindem soba cu lemne. Aici nu doar frigul inregistreaza temperaturi mult mai joase, ci si ziua este mult mai scurta decat la oras. 




Diminetile sunt molcome, dar extrem de friguroase pentru orasenii fandositi ca noi. 

Seara a nins in tacerea care te invaluie si te arunca intr-o lume ale carei taine te obliga sa le percepi intr-un alt registru senzorial. 



Si gandul mi-a zburat fara sa ceara voie catre alte amintiri din copilarie, cand unchiul frigea tuica pe soba adaugand in oala mica boabe de piper si zahar din belsug, cand pandeam momentul acela in care atentia nu era atintita asupra mea si smulgeam cana cu tuica fiarta care se odihnea lenesa pe coltul mesei si trageam o dusca sanatoasa dupa care inevitabil ma apuca somnul si pluteam in voaluri de poveste. Sau cand tuica era inlocuita cu vinul fiert dres cu zahar si scortisoara din rasfat si din care imi primeam o portie mica doar atat cat sa ma alint cu miresmele ascunse in pahar. Visam cu ochii deschisi la dansul caprei si revedeam cu ochii mintii mastile care se buluceau la fereastra dupa care stateam ascunsa urmarind intreaga desfasurare de forte care batea pasul in ritmuri neintelese. 
Acum stateam amandoi inghesuiti la gura sobei si al meu povestea despre vremea colindelor banatene in care flacaii si fetele se opreau in porti cantand:

"Buna dziua lu Ajiun
Ca-i mai bun a lu Crasiun
Mani ii Craciunu voios
Ca ni s-a nascut Hristos,
Hristos al iubit si mari
N-ari in lume asamanari
Pantru ca fasi minuni
Si-i iubesci pra ai buni.
Fi gazda cu bucurie
Si n-avea pra noi manie
Ca noi n-am vinit da jali
La salasu dumitali.
Si-am vinit sa rugam pra Dumnizau
Sa-nmulteasca avutu tau.
Sa-nmulteasca vacili
Ca vara furnicili.
La Anu si La multi ani!"

Iar copiii se intreceau in urari asemanatoare:

"Buna dziua lu Ajiun
Ca-i mai bun a lu Crasiun
Cati miei si purcei
Cucuruzu printra ei
Oili lanaoasa
Vacili laptoasa
Porsii unturosi
Sa-i mansi, gazda, sanatosi"

care nu aveau nimic din ritualurile traditiilor din Baragan. Ne-am bagat in patul inca rece si ne-am luat in brate incercand sa alungam frigul care se strecurase intre noi. Linistea zilelor si noptilor dogneciene nu poate fi descrisa si deseori m-am gandit ca asa trebuie sa fie cand sufletul paraseste lumea noastra materiala cautand neantul. A trebuit sa treaca o vreme pana sa ma obisnuiesc cu asta si sa inteleg ca viata este formata din contraste inclusiv la nivel senzorial.


Dimineata m-am trezit la 5, luna inca se afla sus pe cer deasupra crestelor dealului din fata casei imprastiind o lumina ireala peste sat. M-am imbracat si-am pus de cafea. In casa in sfarsit era cald. Mi-am luat cana si m-am cuibarit la geam si m-am uitat in noapte.



Lacul dormea sub pojghita de gheata primind cu generozitate umbrele copacilor intepeniti pe mal. Cerul era limpede, ninsoarea se oprise, iar din camera vecina auzeam respiratia egala a barbatului meu care dormea ca un prunc, fara griji si fara vise. “Niciunde nu se doarme ca aici. Nu stiu cum si de ce, dar, de cate ori vin aici, mi se face somn” spune de fiecare data cand ajungem la mosie. Mie ritmul biologic imi da desteptarea inainte ca noaptea sa se sparga in zi, chiar in momentul magic in care Dumnezeu ne randuieste viata diluandu-ne noptile in zile si zilele in nopti. Habar n-am cand m-am trezit in curtea acoperita de neaua proaspata si afanata rostogolind bulgari de zapada de la un capat la altul al gradinii. 




La 8 dimineata omul de zapada era gata. Pe hornurile caselor se inaltau spre cer dare de fum si lumea satului incepea usor sa isi reintre in drepturi. Undeva in munti vanatorii isi goneau cainii dupa vanat si razbateau pana la noi ecourile salvelor trase. A doua zi ne-am intors acasa. Au trecut sarbatorile, anul vechi s-a dus pe pustii, altul nou ne-a luat in primire. N-am mai ajuns la mosie, dar un lucru este cert: abia asteptam. Temperaturile sunt aproape de – 20 de grade si inca e ger. Nea Dumitru ne tot suna si ne-ntreaba cand venim. Nea Ion nu se lasa mai prejos si ne povesteste cat este neaua de mare si ce “frumusati” pierdem stand la oras, desi se scapa fara sa-si dea seama si ne spune ca-"i jer tare, dar asa e iarna pre la noi"! Da, stim. Niciunde nu e iarna mai frumoasa ca la munte. Chiar daca gerul isi infige dintii in obraji, ne ingheata nasul, ne taie respiratia si deseori ne tranteste la pamant indemnandu-ne sa facem ingeri in stratul de zapada. Bine v-am regasit, sa aveti un an nou minunat. 

joi, 8 decembrie 2016

Carol Popp Szathmary primul documentarist si fotograf de razboi


Vantul adia usor si o data cu el florile albe ale castanilor isi imprastiau petale pe pajistea proaspat tunsa din jurul casei. Geamurile erau deschise larg, perdelele tesute din fir de burangic se umflau usor conturand siluete desuete dincolo de pervazuri. Fatada casei era tinuta ca intr-un corset de o armatura de iedera verde care ocolea canaturile geamurilor ce dadeau in salonul mare  unde trona o soba monumentala din teracota alba cu brau de vita de vie. In mijlocul camerei se afla o masa mare, rotunda, inconjurata cu scaune tapitate cu spatar inalt . Pe masa se afla un borcan cu tutun de prizat. In dreptul geamului deschis se vedea silueta lui Daniel Szathmary, nobil maghiar fara prea multa avere si pastor angajat la Colegiul Reformat din Cluj. Suzanna Vass, sotia lui, statea in jiltul de la celalalt geam si cosea la gherghef.  Femeia aceasta tacuta, cu capul lasat usor pe parte lasand sa se vada gatul pe care erau sarfirate cativa carlionti scapati din stransoarea agrafei ce ii tinea parul strans intr-o complicata coafura , era extrem de vigilenta si isi tinea casa ca pe un adevarat muzeu. Salonul era animat de un baiat de vreo 10 ani care alerga in jurul mesei, aducand-o in pragul disperarii pe guvernanta care incerca sa il prinda in vreme ce acesta alerga umpland camera de chiote. Micul neastamparat era Carol Popp de Szathmary, cel care avea sa devina primul fotograf de arta si documentarist din Regatul Roman, castigandu-si locul printre primii 10 fotografi din Europa. Szathmary a fost un artist complex, pictor, fotograf, cartograf, litograf, grafician, heraldist si gazetar care a lasat in urma lui o opera extrem de valoroasa. El a imortalizat realitatile din cea de-a doua jumatate a secolului 19 din Moldova si Valahia cu multa pasiune si obiectivitate, transformandu-se incet dintr-un talentat fotograf intr-un pasionat documentarist al realitatilor arhaice si pitoresti din perioada de tranzitie a Romaniei din Evul Mediu spre modernitatea occidentale.


Carol Szathmary s-a nascut in 1812 la Cluj, a urmat studiile Colegiului Reformat din oras, dupa care s-a inscris la Facultatea de Drept. Era pasionat de pictura si desen si, desi parintii isi dorisera ca fiul lor sa urmeze o cariera bisericeasca, firea lui aventuroasa l-a purtat spre alte cai mult mai tumultoase si mai incitante. Dupa absolvirea studiilor si-a adaugat Popp numelui de nastere, cu referire directa la profesia tatalui lui. In tinerete , mai exact in 1831, a trait o frumoasa poveste de dragoste cu Maria Vacarescu, iubirea vietii lui - Maritica – asa cum ii spunea, care avea sa devina mai tarziu cea de-a doua nevasta a Printului Gheorghe Bibescu. Aceasta idila l-a adus pe Carol in Tara Romaneasca in anul 1831. A studiat pictura la Roma si Viena, iar in 1835 s-a stabilit pentru o perioada la Pesta, dupa care , in 1843, s-a intors la Bucuresti unde s-a stabilit definitiv si s-a casatorit cu Pille, fata hangiului din Gilau. In aceasta perioada a realizat portretele lui Gheorghe Bibescu, Barbu Stirbei si Alexandru Ioan Cuza. Trei ani mai tarziu a inceput sa experimenteze fotografia si sa calatoreasca mult in tara si peste hotare intorcandu-se de fiecare data cu imagini suprinzatoare. Din peregrinarile sale prin tara a rezultat un “Album cu vederi din Transilvania” (1841) si o harta topografica a tarii (1860). Tot el este cel care a realizat o galerie de portrete ale deputatilor din Dieta Transilvaniei. Si-a deschis un studio personal in capitala, pe strada Vergului, dar care a ars 4 ani mai tarziu. In 1848 a facut o calatorie in Imperiul Austriac, fiind martor ocular la revolutiile care avusesera loc la Viena si Budapesta. La intoarcerea in Bucuresti, el a realizat o talbotipie care il infatiseaza pe Cupidon cu bratele frante, fiind prima fotografie pe care a realizat-o si care astazi este expusa la Academia Romana. A fost fotograf de razboi in perioada Razboiului Ruso-Turc unde a facut numeroase portrete ale ofiterilor, a strans marturii de pe front si s-a intors acasa cu o colectie de peste 200 de imagini, organizate ulterior intr-un album care a fost prezentat la Expozitia Mondiala de la Paris din anul 1855.




Albumul a fost vazut de catre Imparatul Napoleon al III-lea, Regina Victoria a Regatului Britanic, Imparatul Franz Joseph I al Austriei, Tarul Alexandru al II-lea si Regele Spaniei. Dupa terminarea razboilui si-a deschis un alt atelier pe Calea Victoriei, fosta Podul Mogosoaia, vis-s-vis de Biserica Saridar, unde si-a realizat singur cadrele de décor. Anul 1854 este acela in care Carol Szathmary a realizat primul reportaj fotografic de razboi din lume in timpul razboiului din Crimeea, intrand astfel in istoria fotojurnalismului alaturi de alti doi pionieri, englezul Roger Fenton si americanul S.Robertson. El a multiplicat fotografiile si le-a daruit ulterior suveranilor tarilor care fusesera implicati in razboi. In 1860 a publicat prima revista de fotografie, “Jurnal Ilustrat Universal” care a aparut vreme de un an. Trei ani mai tarziu a fost desemnat fotograful oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza si al sotiei sale, Elena. In pozele facute de el au fost imortalizati tarani, 
laptarese, 

tarafuri de lautari, 
targoveti, 

tigani, negustori si 
bragagii, 

sacagii,

meseriasi in costume traditionale sau de munca,


domnite imbracate in rochii cu crinolina

(Ecaterina Bibescu)







si barbati importanti,
(Alexandru Ioan Cuza),
(I.C.Bratianu),
(Matei Millo in costumatie de teatru)
(Mihail Kogalniceanu),
(Stefan Golescu)
peisaje 





si cadre cu monumente istorice, biserici, hanuri, case acoperite cu sindrila sau oloane, 

carute si calesti. In 1863 i-a dedicat albumul cu pozele din Bucuresti Doamnei Elena Cuza, iar in 1866 a devenit fotograful personal al Printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, insotindu-l pe acesta atat in calatoriile sale private sau oficiale, cat si pe frontul de lupta din timpul Razboiului de Independenta; fotografiile aveau sa fie adunate in albumul “Resbelul 1877-1878” 







si republicate in reviste celebre din Franta, Marea Britanie si Germania. El a realizat fotografii de razboi, portrete, imagini etnografice cu costume populare din diverse regiuni ale tarii, peisagistice si de arhitectura. A imortalizat targurile din Ramnicu-Valcea si Calea Mosilor, monumentele vechi din Curtea de Arges, Campulung, Targoviste, manastirile de la Horezu si Bistrita, porturile dunarene, a fost fascinat de mahalalele bucurestene si de personajele strazii. 

(Targul Dragaica)
Au ramas marturii in schite de carbune sau acuarela, dar mai cu seama multe fotografii, realizate intr-o perioada in care arta fotografica era total necunoscuta in Romania, iar aparatele erau atat de rudimentare incat presupunea foarte mare daruire si efort sa le poti cara dupa tine.



A primit numeroase medalii, si-a expus lucrarile la Expozitiile Internationale din Paris 1867,  din Weltausstellung si Viena in 1873. A devenit membru cu drepturi depline in Societati fotografice din Paris si Viena. A calatorit in toata Europa si in Orient, din China, Bagdad, Baalbeg pana in friguroasa Siberie, calatorind cu corabii cu panze, vapoare cu aburi, carute postale cu coviltir sau cu trenul cu aburi. In 1881 a participat la festivitatea de incoronare a regelui Carol I si a Reginei Elisabeta, acesta fiind ultimul moment marcant din cariera lui de fotograf. A decedat pe 3 iunie 1887, la Bucuresti, insa atelierul lui a functionat pana in anul 1944 cand a fost bombardat. Multe dintre fotografiile sale fac parte din colectiile private din intreaga lume. In anul 2012, Emanuel Badescu si Radu Oltean au strans toate fotografiile cu peisaje urbane din Bucurestiul de odinioara impreuna cu portretele negustorilor ambulanti si alte fotografii din doua celebre albume dedicate Doamnei Elena Cuza si Regelui Carol I si le-au publicat in cartea "Carol Popp de Szathmari, fotograful Bucurestilor".



Cine este curios, zic sa o caute.


Bibliografie: